Strange Phenomena

9 februarie 2016   Tema săptămînii

A day of coincidence with the radio,
And a word that won’t go away…
You pick up a paper.
You read a name.
You go out. It turns up again
and again…
We raise our hats
to the strange phenomena… – Kate Bush, „Strange Phenomena“

Citatul despre coincidență ca expresie a anonimatului lui Dumnezeu (Coincidence is God’s way of remaining anonymous), atribuit aiurea lui Einstein, surprinde, în ciuda – sau chiar datorită – lipsei sale de acuratețe, atitudinea reverențioasă a publicului față de acest fenomen. Coincidența este pusă spontan în relație directă atît cu divinitatea, cît și cu știința, în formula ei cea mai respectabilă (pe cît de respectabilă, pe atît de inaccesibilă, poate, publicului res­pectiv). Asocierea cu divinitatea relevă caracterul transcendent al coincidenței, pe cînd asocierea ei cu știința (deși cele două nu se exclud reciproc) trădează dorința intimă a „publicului“ ca această manifestare să fie pe bune.

Căci o coincidență este, indiscutabil, o manifestare. Dar ce se manifestă și, mai ales, de ce, este menit să rămînă într-o zonă ocultă. Orice tentativă de a pătrunde în acea zonă (folosesc termenul și cu trimitere la Zona lui Tarkovski) este sortită eșecului atîta vreme cît abordarea noastră rămîne cauzală. Și cum ar putea fi altfel? Căci, nu-i așa, oameni sîntem și tot ce este acauzal ne este străin. Or C.G. Jung a definit coincidența (Synchronizität) drept un „principiu acauzal de conexiune“ (sau „paralelism acauzal“). Tot el vorbea de coincidență ca purtătoare de sens.

N-aș îndrăzni să pun la îndoială sensul coincidențelor, dar nici nu m-aș hazarda să traduc acest sens în termenii unei lumi care e clar că nu-l încape, deși este încăpută de el. Căci ce știu eu despre spațiul care generează manifestarea căreia îi spun (în mod automat și adesea frivol) „coincidență“? Nimic. Iar faptul că acel spațiu mi se semnalează este un privilegiu pe care prefer să-l iau ca atare. Este ca și cum o sirenă de ceață mi-ar semnala apropierea periculoasă a unui țărm stîncos, cu care fragila mea ambarcațiune riscă să intre într-o coliziune păguboasă. Mă bucur să știu că țărmul este aproape, că există, dar știu că, cel puțin deocamdată, a încerca să trec la explorarea lui mi-ar fi fatal. Mă mulțumesc, așadar, să înregistrez coincidența și s-o păstrez ca pe un trofeu.

Coincidențele sînt condimentele transcendente care dreg un cotidian anost cu arome dintr-o altă dimensiune. Dată fiind popularitatea sa, era inevitabil ca acest fenomen să fie supus abuzurilor. Coincidența – sau, mai degrabă, simulacrul de coincidență – este adeseori percepută ca legitimare. Îmi amintesc un exemplu grăitor din anii ’80, cînd luna ianuarie era dedicată integral aniversării zilei de naștere a lui Ceaușescu. Un entuziast prezentator TV, după ce enumerase o serie de evenimente care marcau evenimentul în țară și în lume, a încheiat apoteotic: „Tot zilele acestea, printr-o fericită coincidență, va ieși de sub tipar și un nou volum din operele tovarășului…“ Dacă pînă și comuniștii erau conștienți de forța coincidenței, e clar că avem de-a face cu un fenomen transcendent.

Așadar, nu voi încerca nici să analizez, nici să explic coincidențele. Au făcut-o admirabil C.G. Jung și Arthur Koestler (The Roots of Coincidence, 1972), care ne au lăsat, pe lîngă o serie de instrucțiuni utile pentru gestionarea coincidențelor, și o impresionantă colecție de coincidențe. Nu mă pot abține s-o amintesc aici pe cea cu cărăbușul. Jung povestește cum, în timpul unei discuții cu o pacientă recalcitrantă, aceasta îi relata visul ei din noaptea precedentă, în care primise cadou o bijuterie în formă de cărăbuș. Chiar în acel moment, Jung a auzit o ușoară bătaie în fereastra cabinetului și a văzut un cărăbuș care dădea să intre. L-a recuperat de pe pervaz și i l-a adus pacientei („Aici e cărăbușul dumneavoastră“, cum ar veni…). Iar rezistența la tratament a acesteia a cedat ca prin minune.

La rîndul meu, colecționez coincidențe („ocurențe“ le spunem, fiul meu și cu mine) și mă bucur de ele ca de niște promisiuni venite dintr-o lume unde posibilitățile se coc lent, după alte reguli, și sînt mai presus de închipuirea mea. Există coincidențe „mai mari“ sau „mai mici“. Dar toate sînt atingerea a ceea ce Jung sugerează că ar fi un univers paralel, un fel de exodimensiune a lumii noastre. Printre cele „mici“ aș semnala tendința unui cuvînt auzit/citit pentru prima oară de a reveni persistent în intervalul imediat următor, în tot felul de contexte. Multă vreme am pus-o pe seama faptului că, fiind vorba de cuvinte proaspăt achiziționate de mine în limba engleză, eram pur și simplu mai conștient de ele și, prin urmare, predispus să le recunosc/remarc mai ușor. Dar fenomenul este semnalat și de Dot Wordsworth în rubrica ei de limbă din The Spectator, unde comentează „un caz pe care – spune ea – îl recunoaștem cu toții“ – cel al cuvîntului nou-întîlnit, care după aceea revine cu frecvență disproporționată în varii situații („bezoar“ este, în articolul ei, termenul exemplar).

Un caz aparte sînt, după Jung, toponimele – dacă auzim pentru prima oară numele unei localități, de obicei, obscure, sînt mari șanse ca, în mai puțin de douăzeci și patru de ore, să l auzim din nou, într-o situație fără nici o legătură cu prima. Mie mi s-a întîmplat la numai cîteva ore după ce mi s-a propus să-mi petrec o vacanță la Gorgova, în Deltă. Era prima dată cînd auzeam acel nume. Cu toate acestea, în primul autobuz în care m-am urcat, cineva vorbea tare, la mobil, despre… Gorgova. Așa că m-am dus la Gorgova cu maxime așteptări. Sejurul acolo s-a dovedit însă complet irelevant și absolut lipsit de consecințe. Avem aici, cred, una din lecțiile de bază ale coincidenței – să nu o luăm ca accesoriu al unei profeții, ca „pont“ asupra viitorului. Ea se concentrează exclusiv pe momentul în care se produce. Dar oare mai este acela un „moment“, atîta vreme cît reprezintă, de fapt, o ieșire din timp sau chiar un act de suprimare a timpului?

Coincidența ne dezvăluie fugitiv un crîmpei din simultaneitatea atotcuprinzătoare a lumii, la care altminteri nu avem acces. Ea funcționează ca memorie inversă, ca proiecție dintr-un timp (sau spațiu?) neaccesat încă. În Peripețiile Alisei în Țara Oglinzii, Regina Albă remarcă în treacăt că o memorie care funcționează numai de-a-ndăratelea e deficitară (It’s a poor sort of memory that only works backwards).

Deși coincidențele apar doar cînd vrea ezotericii lor mușchi, am remarcat că ele tind să se precipite – cel puțin în experiența mea – atunci cînd traversez o situație cu potențial… să-i spunem spiritual. Din observațiile mele, trei sînt subiectele care par să atragă mai abitir coincidențele: Gellu Naum, alchimia și Dumnezeu.

Despre primul pot depune, cred, mărturie zeci, sau poate chiar sute, de naumofili. Cu unii dintre ei am schimbat eu însumi astfel de „anecdote“ – întîmplări sau momente contingente cu Gellu Naum și opera sa, care generează coincidențe. Evoc aici doar una, la întîmplare. Eram într-un tren de navetiști, venind de la München. Lucram la traducerea în engleză a lui Apolodor. Tocmai ajunsesem la fragmentul în care Apolodor este răpit de Ku Klux Klan. Ridic ochii de pe traducere și văd că ziarul rășchirat pe genunchii pasagerului din fața mea era deschis la un amplu articol despre Ku Klux Klan.

Alchimia merge, oricum, mînă în mînă cu Gellu Naum. Și cu C.G. Jung… Aș relata aici o coincidență alchimică survenită „pe teren“. Auzisem despre formidabila bibliotecă de alchimie a baronului Alexander von Bernus și tare-mi doream să arunc o privire. Baronul nu mai trăia, dar văduva lui centenară locuia în continuare în Castelul Donaumünster, Bavaria, care găzduia biblioteca cu pricina. Menționez că nu era o bibliotecă publică. Dar mi-am făcut curaj să bat la castel în poartă. Numai că, odată ajuns acolo, curajul m-a părăsit. M-am retras din fața porții și am început să mă plimb prin sat, ca să-mi adun gîndurile. În timpul plimbării, mi-a venit ideea s-o abordez pe doamna baroană telefonic. Am intrat așadar în prima cabină telefonică. Încă șovăiam, cînd am observat că pe măsuța din cabină era deschisă cartea de telefon a zonei (din nou, zona). Mi-am zis atunci că dacă e deschisă la numărul rezidenței Von Bernus (ceea ce ar fi fost plauzibil), nu voi mai ezita să sun. Mă uit pe pagina din fața mea și ce-mi văd ochii? Cartea nu era deschisă la adresa baronului, ci la adresa mea, aflată la peste cincizeci de kilometri distanță, în altă localitate, în alt district. Această coincidență mi-a dat curajul s-o sun pe doamna baroană, care m-a invitat pe loc la castel (în ciuda germanei precare pe care o vorbeam). Acolo, în timp ce devoram biblioteca din priviri, mi-a spus că și Michel Butor, alt pasionat de alchimie, obișnuia să-i viziteze pentru a consulta biblioteca, atunci cînd se afla în zonă, unde locuia în camera din turnul castelului Harburg. Am înmărmurit – la castelul Harburg, devenit între timp hotel, mă cazasem și eu temporar. În camera din turn…

Nu, din vizita mea la doamna baroană, soldată, ce-i drept, cu o prietenie care s-a întins pe durata anilor următori, nu a ieșit nimic din ce-mi plănuisem – respectiv teza de doctorat pentru care speram să mă documentez în biblioteca Von Bernus. Dar, la urma urmei, finalitatea operei alchimice este Coincidentia oppositorum… Obiectiv pe care consider că l am atins, chiar dacă în mod neintenționat, cu prilejul acelei vizite.

Despre Dumnezeu ca sursă a coincidenței nici nu mai are rost să vorbim – El este, oricum, sursa a toate cîte sînt. Numai că, din această perspectivă, citatul inițial devine inadvertent – coincidența nu este expresia anonimatului lui Dumnezeu, ci semnătura Lui răspicată.

Florin Bican este scriitor și traducător. Cea mai recentă traducere: Acolo unde nu mai e trotuar de Shel Silverstein, Editura Arthur, 2015.

Mai multe