Străinătatea nu e un teritoriu

8 februarie 2022   Tema săptămînii

Diana Slavu, protagonista romanului Cellei Serghi Pînza de păianjen (1938), simte că și-a părăsit lumea ei, o lume familiară, și că a ajuns în străinătate nu imediat ce trece granița, nici după ce a lăsat-o bine în urmă, ci… tocmai la Köln, pe care îl numește latinește (ca toți romanicii), Colonia. În orașul de pe Rhin, împînzit de atrăgătoarele reclame la coloniile „4711”, „Lavande” şi „Maria Farina”, se oprește, pentru că dacă ar merge mai departe, ar trebui să ia niște decizii radicale care ar rupe-o de ea însăși, cea din trecut: „În drum spre gară mi-a venit de mai multe ori să-i spun şoferului să întoarcă. Pînă la Ploieşti, m-am gîndit la fel. Pînă la graniţă, mi-am tot spus: «Dar mă mai pot întoarce!». La Berlin, mi se plimbau prin cap aceleaşi cuvinte: «Dacă vreau, mă întorc»... Am ajuns la Colonia şi nu mai pot pleca mai departe”. Străinătatea e, prin urmare, un teritoriu al minții noastre, în care simțim nu că părăsim lumi familiare, ci că „ne părăsim“, că nu ne mai cunoaștem, că ne pierdem. E experiența unui vertij al alterității și spaima de a fi supt de necunoscut, îndepărtat pentru totdeauna, străin fără întoarcere. Unde începe străinătatea e o întrebare la care, pînă la urmă, fiecare trebuie să găsească propriul răspuns.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, cum arată Ion Codru Drăguşanu în Peregrinul transilvan (1863-64, 1865), călătorii români spuneau că merg „înăuntru” („înîntru”) cînd ieșeau din țară, ducîndu-se la Viena. De faptul că „Europa cultivată se poate numi «întrul»” era sigur Codru Drăguşanu, care mai știa însă și că „înăuntru” şi „afară” nu disting literă de Evanghelie între civilizaţie şi barbarie. Ba chiar grija pentru etanşeizarea spaţiilor, pentru excludere şi exaltare a apartenenţei dovedeşte adevărata mărginire şi face barbaria lui „înăuntru”. Codru Drăgușanu avertiza să nu tragem cu grăbire granițe strîmte lumii noastre, căci „întunerecul domneşte mai ales înîntrul spaţielor mărginite”. O lume închisă e o lume barbară. În chiar secolul națiunilor, în Europa confluențelor, „înăuntru” și „afară” sînt deja imposibil de cartografiat cu precizie. „Afară” este deja aici, iar „înăuntru” este de mult afară.

Ceva mai tîrziu, în corespondența lui Anton Holban, ca și a altor congeneri, găsim menționate cît de poate de firesc puncte de parcurs atît de depărtate și atît de familiare totodată: Praga și Fălticenii, Nürnberg și Galațiul. Într-o scrisoare din 31 iulie 1929, Anton Holban îi scrie lui Ion Argintescu-Amza: „Eşti la Balcic şi te invidiez. Te asigur, eu care am voiajat destul, că Balcicul e unic. (...) Sînt la Saint-Malo, după ce am văzut Praga și Nürnberg-ul. Plec de-a lungul coastei Bretaniei. (...) Vrei să-mi scrii la Fălticeni, unde voi fi din nou pe la 20 august? (...) La Galaţi voi aduce plăci noi. Şi vom vorbi, şi vom asculta“. Deși se mișcă de la Atlantic la Marea Neagră cu o dezinvoltură pe care generațiile următoare în chip tragic o vor pierde, Anton Holban are preferințele sale și trage la ceea ce momentan îi lipsește, în vreme ce pictorul Lucian Grigorescu reușește să suspende distanțele și diferențele: „Cînd sînt la Cassis, am impresia că descopăr Balcicul. Cînd sînt la Balcic, mă apropii de Cassis”. În scris, generația deceniului al treilea al secolului trecut conjură un fel de coalescenţă a locurilor, ceea ce nu se întîmplă în dispreţul lui „acolo” şi „aici”, ci presupune reamenajare a distanţelor şi acomodare reciprocă a extremelor unui parcurs.

În geografia trăită, locurile se suprapun, ca în experiența de artist călător a lui Lucian Grigorescu, sau ajung să facă parte din familii geopoetice extinse. Balcicul, pentru că am vorbit deja despre el, e Biskra lui André Gide, Balbec-ul lui Proust, e Cette a lui Valéry, Juan-les-Pins şi Saint-Tropez. Și alte peisaje de margine sînt citite prin prisma geografiei cunoscute și sînt listate printre peisajele respectabile. Urmărind cursul Nistrului de la Naslavcea, în nordul Basarabiei, şi pînă la vărsare, geograful, geologul şi paleontologul Ion Th. Simionescu descoperă pe malul românesc, pe care pasc vitele, „un colţ din Tirol”. Mai departe, valea Nistrului se aseamănă cu valea Mosellei, în Ardeni (evocînd nu întîmplător alt neliniştitor triplex confinium în secolul al XIX-lea şi la începutul secolului al XX-lea, cu întreaga lui istorie de cedări teritoriale şi anexiuni). În altă parte, Nistrul „îţi aduce aminte, fără prea mare închipuire, de părţi din valea Elbei cît curge prin Şviţera saxonă”. Sau de a Loarei, cu cetăţile ei de apărare. Cetatea Hotinului, cu tot cu minaret, cazărmi, băi şi geamii, trimite... la Scoţia. Stîncile roşii, printre care îşi face apa loc, sînt aceleaşi ca unele din Finlanda ş.a.m.d. Lui Simion Mehedinţi, Nistrul îi aminteşte „în unele priviri Rinul dinspre Mainz şi Bonn, Rinul castelelor şi legendelor”. Dincolo de datoria culturii de a se ridica la demnitatea naturii, se străvede aici și încercarea de a estompa spaimele situării la margine și de a integra punctele cele mai îndepărtate ale geografiei naţionale şi ale celei europene. Mai dură decît teama de pierdere în străinătate este teama de a ajunge să fii tu „străinătate” – sperietoare – pentru ceilalți. Vedem așadar că românii se mișcă cu dezinvoltură în tot spațiul european, dar caută și să tragă de margine, ca să nu cadă ei în afară în ochii proprii sau în ochii celorlalți. Își amenajează „înăuntrul” lor ca pe o casă pentru ceilalți, își traduc geografia, o fac locuibilă pentru toată lumea, o deschid.

În același timp, nu numai Europa dispare de pe „harta străinătății“, dar pentru mulți intelectuali proeminenți sau simpli particulari și alte colțuri îndepărtate ale lumii. Eliade cîștigă și pierde India. În 1921, stareța mînăstirii Notre Dame de Sion din San José, în Costa Rica, era o româncă din familia Arion, înrudită cu familiile Kretzulescu și Lahovary, Lucia Arion, pe numele mirean. Nu am alăturat întîmplător cele două exemple, nu e de mirare că intelectualii duc o viață itinerantă, care este viața ideilor lor, precum o fac și cei consacrați Domnului, din cinul cărora s-au desprins. Mai sînt și vagabonzii, refuzații, străini pretutindeni și mai ales în locurile de unde sînt, dar pentru care toată lumea poate fi acasă. Unul dintre ei a fost Panait Istrati. Nu e surprinzător să îi întîlnești pe acești „universaliști“, pentru care pămîntul e „Ușorul“, care nu cunosc bariere lingvistice sau mentalitare, prin toate colțurile lumii, surprinzător e să vezi cum se pun în mișcare oameni mult mai puțin dotați – în primul rînd sufletește – pentru asta.

Lumea românească a cunoscut valuri de migrație. La 1856, primul vas cu români ar fi plecat de la Constanța spre California, iar înaintea acestora ar fi ajuns și alții pe cont propriu, pe vase străine. Drumul era fără întoarcere, iar plecarea spre America o moarte. Cum se făcea totuși una lumea împărțită în două de un ocean în mintea puținilor întorși încearcă să arate romane precum Femeia în roșu (1988, publicat în 1990, scris de Mircea Nedelciu, Adriana Babeți și Mircea Mihăieș) sau Zaira de Cătălin Dorian Florescu (2008).

După decenii în care plecarea din țară însemna tot o moarte, cei plecați știind că nu se mai puteau întoarce, astăzi pare că posibilitatea nelimitată altfel decît financiar (iar în vremea din urmă și sanitar) a lui du-te-vino a slăbit mult din teroarea plecării, supralicitată melodramatic de cîntece și poezii populare, de jale și de cătănie, desprinse din alte contexte istorice. Există însă indubitabil un model social activ, parcă tot mai puternic, alimentat de astfel de texte reîncărcate, care cere de la cel plecat ca, măcar la ocazii festive și în (sau de) ochii lumii, să-și deplîngă starea, să-și afirme apăsat originea și să scuipe locul unde tocmai a căpătat o pîine. Nu îmi dau seama cît adevăr personal este în astfel de gesturi și cîtă presiune socială. Dorul ar putea pune capăt stării de alienare, mă gîndesc, iar oamenii, dacă chiar așa simt, ar trebui, cu orice risc, să se întoarcă. Sau poate, dacă străinătatea chiar e locul acela de unde nu te mai poți întoarce, sînt de acum condamnați să trăiască așa, cu inima împărțită, frîntă.

Cum am cunoscut poporul bejenit, pot să spun că unii chiar s-au rătăcit și s-au pierdut, la propriu. Cu unii dintre muncitorii români din Germania, ajunși la spital, în urma unor accidente de muncă sau culeși de poliție de pe stradă, am avut în repetate rînduri următorul dialog ca interpret improvizat. Îl transcriu, cu riscul de a rupe forma, dar nu ideea acestui articol:

– Unde locuiți?

– La șefu’. Într-o altă variantă: la Marinică, la un pretin al mieu.

– Orașul?

– Haitălberc, Haidăperc, Haide-beri (Heidelberg), Manham, Manam, Manem (Mannheim). Variantă: ’Ai dă mine, nu știu să vă spun, doamnă.

– Adresa, codul poștal?

– Nu știu să v-o spun, știu doar să ajung, dar acum, de cînd m-au adus aici, la spital, nu mai știu, eu ce mă fac? (bărbatul plînge)

– Poate o aveți scrisă pe undeva? În telefon? În vreun document?

– Eu nu știu ce-o fi scris acolo, că nu înțeleg. Eu nu m-am ocupat cu de-astea, doamnă (cu cititul, cu actele, ton de reproș la adresa mea, adică eu drept cine-l iau, el e om muncitor, nu vreun niscai nimeni de birou ca alții).

– Să sunăm un prieten! Nici acela nu știe, după vreo două zile prietenul află și mă sună, dictîndu-mi pe litere, cu greutate; la telefon mai sînt vreo doi-trei care ajută la operațiune. Iar eu caut între timp pe Google Maps și le spun dacă ce-mi spun ei există sau încă nu există pe hartă.

Străini la muncă nu sînt, forja e acolo, de unde vin, și aici, unde lucrează, aceeași. Pămîntul pe care îl lucrează e același. Știu ce au de făcut, locuiesc între ei. Familia, casa sînt adesea la cîteva zeci de ore distanță, iar ei spun că nu e departe. S-au învățat cu drumul. Pentru foarte mulți, care nu au ghinionul să se piardă din prima, străinătatea începe abia cînd familia li se alătură, iar copiii trebuie să meargă la școală. Străinătatea nu ține de teritoriu, ci de litere. Numai pentru oamenii de litere, străinătatea e, ca metaforă, un teritoriu. Iar naționaliștii o storc ca pe-o lămîie.

Romanița Constantinescu este lector de limba și literatura română la Universitatea din Heidelberg.

Foto: Juan-les-Pins (sus), Balcic (jos) - wikimedia commons

Mai multe