Străinătatea din valiză

În copilărie ascultam cu nesaţ poveştile bunicii despre timpuri de mult apuse, despre cum pe atunci oamenii călătoreau cu trăsura şi petreceau mult timp pînă la destinaţie, deplasarea într-un oraş mai îndepărtat sau în Capitală fiind adevărate zile de sărbătoare. Era începutul anilor ’90, aveam televiziune prin cablu, puzzle-uri cu personaje din desenele animate Disney şi reviste cu Mickey Mouse în franceză şi în italiană. Cam în aceeaşi perioadă am început să descopăr Europa prin ochii părinţilor, care îmi descriau locuri ce păreau atît de îndepărtate, dar care prindeau contur cu ajutorul fotografiilor şi al ghidurilor turistice. Astfel, de la caii, serile dansante, războiul şi instalarea comunismului din amintirile bunicii am trecut la: Champs-Élysées (loc de achiziţie al ghiozdanului cu Barbie purtat cu mîndrie în prima zi de şcoală şi sursă ulterioară de mare dezamăgire cînd am descoperit că tot Made in China era), oraşele tipic germane, muzee, magazine strălucitoare, autostrăzi şi aeroporturi ce păreau decupate din filme, toate populate de tinerii cool pe care îi vedeam la MTV sau pe RTL. Acea lume se concretiza în cadourile ce ieşeau pe rînd din geamantane spre bucuria mea, pe care le priveam drept un trofeu şi totodată o promisiune a ceea ce mă aştepta în curînd.  

La scurt timp, am început călătoriile prin lume, întîi ca turist, apoi ca student... european. Am confruntat imaginile „de la faţa locului“ cu cele înghesuite în bagaj, m-am bucurat să-mi confirm vise, dar şi să descopăr drumuri noi şi nebănuite. Treptat, a fi cînd într-o ţară, cînd în alta a devenit o pendulare firească atît pentru mine, cît şi pentru colegii de generaţie. La Crăciun, la Paşti şi în vacanţa de vară ne reunim în ţară, schimbăm impresii din diferite colţuri de lume, iar între aceste momente ne întîlnim în timpul călătoriilor şi în vizite spontane. Cu fiecare kilometru parcurs, Europa a devenit mai mică şi mai familiară. Cu toate acestea, observ că, de fiecare dată cînd revin în acelaşi loc la un interval de cîţiva ani, descopăr ceva nou: un detaliu de catedrală, o străduţă pitorească sau o cafenea chic şi, cu siguranţă, oameni ale căror poveşti (ne)spuse mă fascinează întotdeauna.

Astfel, între Europa – continentul din atlasul copilăriei, Europa din scrierile lui Ortega y Gasset sau din însemnările lui Adrian Marino citite în liceu – şi Europa din noul paşaport se intercalează numeroase idei, amintiri şi imagini fără prefixul „euro-“, dar care includ esenţa acestui spaţiu pe care îl consider acasă şi pe care îmi place să-l numesc Europa mea. 

Pe măsură ce descoperi imensitatea altor continente, Europa te surprinde prin sentimentul de intimitate pe care îl inspiră, chiar şi în privinţa locurilor mai îndepărtate şi momentan nevizitate. Cînd colegii brazilieni mi-au spus cu o oarecare mîndrie: „Ştiai că Brazilia este mai mare decît Europa?“, nu m-a surprins constatarea realităţii, ci faptul că nu privisem niciodată Europa prin prisma dimensiunii. Încă dinainte de a merge la şcoală, aveam în minte mapamondul, aşa cum îl văzusem de nenumărate ori într-un atlas descoperit cu mare bucurie în biblioteca părinţilor. Mă fascinase modul în care Pangeea se fărîmiţase, ştiam de mulţi ani raportul dintre continente, dar aşa cum nu mă gîndesc la propria casă că e de trei ori mai mare sau de cinci ori mai mică decît alte case, la fel nu raportasem dimensiunile continentului, care îmi este cel mai cunoscut şi iubit (pînă acum), la celelalte.  

De fapt, cînd aud cuvîntul Europa nu mă gîndesc la continentul în sine, nici la Uniunea Europeană, ci la spaţiul unde trăiesc, mă bucur şi uneori sufăr, unde se află familia şi majoritatea prietenilor mei – un loc de care mă leagă amintiri şi mai mult decît atît. De aceea, străinătatea începe undeva în afara Europei, mi-e greu să spun cu exactitate unde, pentru că pe măsură ce descopăr locuri noi vizitîndu-le sau cunoscînd oameni din acele spaţii altădată exotice, necunoscutul se restrînge. Astfel, rămîne provocarea unor spaţii misterioase, despre care nu am auzit şi nu am citit, dar care sînt din ce în ce mai rare. Poate părea că totul este predictibil sau deja ştiut, că nimic nu mai surprinde. Dimpotrivă, cred că oricît te-ai pregăti pentru a călători sau a trăi într-un alt spaţiu, experienţa în sine este de neegalat. Întotdeauna apare ceva ce te miră, ce te face să te întrebi şi fără de care viaţa ar fi anostă.   

Indiferent că este vorba despre Europa mea sau străinătatea ale cărei graniţe se deplasează zilnic, restrîngîndu-şi teritoriul, interesant este cum port cîte puţin din fiecare loc în valiză, oriunde aş călători în varianta dus-întors. La dus împachetez cu grijă ce ştiu că îmi va lipsi de acasă, iar la întoarcere revin cu exuberanţa descoperirilor şi a întîlnirilor mai mult sau mai puţin întîmplătoare, care se transformă în poveşti spuse cu mult drag, celor care m-au aşteptat. Uneori mă întreb dacă entuziasmul se datorează vîrstei sau dorinţei de acumulare a cît mai multor idei şi experienţe, dar observ că această stare se manifestă şi în cazul unor persoane mult mai înaintate în vîrstă decît mine. Probabil că motivele sînt diferite şi că pentru ei străinătatea începe la graniţele României, dar importantă este starea creată de acest du-te vino, care activează, racordează la alte coordonate şi uneori inspiră.  

Sorana Şerban este vicepreşedintă a Ligii Studenţilor Români din Străinătate.

Foto: L. Muntean