Străinătatea: de la Cîineni mai sus - Un tron pentru o călătorie la Viena
Cînd, în vara anului 1782, tînărul boier Toma Călinescu doreşte să plece la studii în Germania, pentru a urma medicina, marele spătar Ienăchiţă Văcărescu îi refuză paşaportul şi-l sfătuieşte să-şi vadă de boierie. Încăpăţînat, tînărul Călinescu decide să plece, clandestin, pe drumul Ardealului. Cum Bucureştiul era un oraş mic, iar Valahia o ţară şi mai mică, zvonul plecării tînărului la studii s-a răspîndit cu repeziciune. Pentru a-l face să revină, domnul porunceşte aruncarea fratelui mai mare în închisoare sub acuzaţia de trădare, învinuit că-l trimesese pe Toma Călinescu, chipurile, în Rusia, să comploteze împotriva Imperiului Otoman. Cum ziceam, Valahia era o ţară mică, astfel că armăşeilor nu le-a fost prea greu să ajungă la Cîineni, frontiera cu Imperiul Habsburgic, să-l prindă pe fugar şi să-l aducă acasă în fiare. Aici, tînărul învăţăcel era pedepsit cu 260 de lovituri de bici la tălpi şi închis la mănăstirea Snagov.
Episodul îl revoltă pe consulul rus la Bucureşti, Serghie Lascaroff, care protestează pe lîngă domnul Nicolae Caragea (1782-1783), acuzînd „o crudă injustiţie“ în judecarea tînărului, sacrificîndu-i-se astfel viitorul. La rîndul său, agentul austriac Ignatius Stefan Raicevich scria că totul era „l’opera dello Spatari“, asta pentru a se disculpa de acuzaţiile ce i se aduceau de reprezentanţa diplomatică rusă că ar fi contribuit la prinderea tînărului prin înştiinţarea generalilor austrieci de la graniţă.
Străinătatea nu era o opţiune de studii sau de călătorie pentru boierii din Valahia şi Moldova, la sfîrşitul secolului al XVIII-lea. Deşi nu exista nici un firman oficial care să oprească călătoria boierilor către Viena, Berlin sau Paris, aceştia se temeau să plece la drum, pentru a nu fi acuzaţi de hăinire. Implicarea marelui spătar nu este greu de ghicit dacă ştim că tocmai trecuse printr-o experienţă similară cînd, la sfîrşitul anului 1781, beizadelele Ipsilanti plecaseră în călătorie, hai-hui, la Viena.
După cum bine se ştie, călătoria era privită ca un mijloc de instruire important în secolul al XVIII-lea. Tinerii nobili francezi, englezi, germani sau italieni îşi desăvîrşeau educaţia întreprinzînd călătorii lungi, de formare, către Roma, Paris, Atena, Aleppo sau Istanbul, notînd impresii sub formă de scrisori imaginare trimise tuturor, desenînd costume, colecţionînd antichităţi, adunînd plante şi confecţionînd mituri. Aşadar, dorinţa fraţilor Dimitrie şi Constantin Ipsilanti de a călători nu ar părea o problemă, dacă contextul politic ar fi fost diferit. Tatăl lor, Alexandru Ipsilanti (1774-1782), s-a preocupat de instruirea lor, oferindu-le posibilitatea de a studia franceza, italiana şi literaturile aferente. De altminteri, această educaţie „iluministă“ pare a fi explicaţia fugii lor către Viena, dacă ar fi să-i dăm crezare consilierului apropiat al domnului Ipsilanti, Ienăchiţă Văcărescu: „Nu am putut să dau la alt fuga acestor două îndestulate odrasle, decît că deosebi dă dascălii elineşti şi deosebi dă hogi turceşti avea şi dascăli europeni şi dă limba franţuzească şi dă limba talienească, oameni vrednici de laudă şi împodobiţi cu multe ştiinţe. Şi poate dîn istoriile gheograficeşti, luînd sevá ca să vază şi ţările Europei în simţire şi în mijlocire cu care să otcîrmuiesc şi nefiind cu putinţă ca să meargă sau cu voie împărătească sau cu voia părintească, au cugetat siliţi fiind de rîvna vederii şi dă căldura vîrstei să meargă cu acest mijloc“, adică „s-au făcut nevăzuți într-o noapte din palaturile domneşti“. Escapada tinerilor de 18 şi, respectiv, 16 ani avea să-l coste tronul pe tatăl lor, Alexandru Ipsilanti, care-şi va depune mandatul în februarie 1782, în timp ce fiii lui vor hălădui o vreme prin Viena, înainte de a reveni la Istanbul.
Prin Viena şi Leipzig către Paris. Boierii şi domnii fanarioţi nu se îndepărtează de epicentrul puterii, Istanbul, şi de Imperiul Otoman de frică, împiedicaţi fiind de statutul lor de supuşi otomani. Dar lucrurile se vor schimba după aceste două episoade şi mai ales odată cu creşterea influenţei Imperiului Rus în regiune. Totuşi, dacă boierilor le era cerută o anumită fidelitate faţă de un regim politic, nu acelaşi lucru se poate spune despre celelalte categorii sociale. Negustori feluriţi se perindau pe drumurile lor către Trieste, Veneţia sau Leipzig, ducînd ceară şi miere şi aducînd ţesături preţioase, mirodenii, cărţi şi mai ales informaţii despre mersul lucrurilor acolo în „Europa“.
Străinătatea începea la Cîineni şi Turnu Roşu, la Trotuş şi Moldoviţa, puncte vamale care opreau oamenii şi mărfurile lor în drum spre „Europa“. Activi şi mobili, negustorii suspină mai puţin după „Europa“, exploatînd teama celorlalți prin comercializarea tuturor „bagatelelor“ atrăgătoare şi sclipitoare prin conexiunea lor cu marile capitale imperiale şi regale. „Să fie după moda de la Beci“, scriu boierii către negustorii din Craiova, Sibiu sau Braşov, mediatori ai modelor şi gusturilor vieneze. Pînă la venirea ruşilor, la 1806, şi ocupaţia militară (1806-1812), „străinătatea“ era tangibilă prin intermediul acestor neguţători care aduceau gazete italieneşti pentru episcopul Chesarie al Rîmnicului, peruci franțuzești pentru Catinca Ştirbei, trăsuri vieneze pentru Ştefan Pîrşcoveanu, „piluri (remedii) de Frankfurt“ pentru Barbu Ştirbei, rozol (un fel de rachiu roşu) de Breslau pentru Gheorghe Jianu, „căţei frumoşi şi flocoşi“, care să „nu aibă seamă în Europa“, pentru Constantin Gianoglu, „orez de Italia“ pentru Stan Jianu, „vutcă franţuzească ce să cheamă rum“ pentru acelaşi Barbu Ştirbei şi multe, multe altele.
Cînd, în sfîrşit, în 1796 ajunge la Karlsbad pentru cure, Barbu Ştirbei este entuziasmat de frumoasa, inteligenta, interesanta „străinătate“. Compania prinţilor şi prinţeselor din Europa, plimbările prin grădinile staţiunii, conversaţiile „talieneşti“, cu un oarecare ambasador spaniol, îl încîntă peste măsură: „Zic dumitale că aşa traiu n’am trăit de cînd sînt“, îi scrie lui chir Hagi Constantin Pop care-i mijlocise ieşirea din ţară. Teama însă persistă: „Numai mă rog, kir Hagi, numai dumneata să ştii, să nu se facă vreo vorbă, ca să se auză în ţară“, completează, dornic să-şi păstreze nestingherită fericita petrecere.
Admiraţia pentru Europa, adică tot ce poate fi cuprins între Viena, Paris, Berlin, Geneva, va alimenta nestingherită gusturile şi moda pentru generaţii şi generaţii de boieri, intelectuali, dar şi oameni simpli, care vor găsi, în mirajul civilizaţiei europene, un model de urmat.
Constanța Vintilă este cercetătoare la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“ al Academiei Române. Cea mai recentă carte publicată: Lux, modă şi alte bagatele politiceşti în Europa de Sud-Est, în secolele XVI-XIX, Editura Humanitas, 2021.
Foto: historia.ro
