Stockholm în România

Imediat în anii ’90, după ce euforia care a cuprins România scăpată de dictatură începuse să se dilueze în nesfîrşite dispute pro şi contra Iliescu, au început să apară nostalgicii. Nostalgici după un trecut fără scandal şi fără alternativă şi-au făcut loc printre cîrcotaşii care găseau vină în orice. Într-un interviu acordat recent RFI, Jean Michel de Waele, profesor la Universitatea Liberă din Bruxelles, aminteşte că una dintre "bolile României" e "de a pasa tot timpul responsabilitatea pentru ce nu merge. Ba e vina Uniunii Sovietice, ba a lui Ceauşescu, a trecutului... a ungurilor. În prezent, a elitelor politice sau a oligarhilor..., dar puţini dintre cetăţenii români şi-au pus problema în mod real: ce ar trebui făcut pentru a mişca lucrurile în propria societate?". Acordînd însă circumstanţe atenuante, în ce termeni vorbim, în societatea românească, de victimă reală şi de autovictimizare postcomunistă? Sub comunişti, în România nu a existat nici un sindicat "Solidaritatea", ca în Polonia, nici o mişcare tip "Charta 77", ca în Cehia, şi nici o revoltă populară ca în Ungaria. Doar o fragilă rezistenţă în munţi. Fragilă în comparaţie cu cea din alte ţări, precum Lituania sau Estonia. Uriaşă şi importantă în comparaţie cu milioanele de victime care sufereau, complăcîndu-se în tăcere. Instaurat prin forţă şi furt, comunismul a fost un regim cu victime şi călăi. Pentru Corneliu Coposu, comunismul a fost un "calvar impus de un ocupant străin unui popor umilit şi martirizat". Timp de zeci de ani a avut loc o victimizare sistematică, reală şi de necontestat a elitelor politice şi culturale, distrugerea economiei de piaţă şi exploatarea sălbatică a ţărănimii. E suficient să ne uităm pe cifrele din cartea lui Romulus Rusan, Cronologia şi geografia represiunii comuniste în România, pentru a putea afirma răspicat că au existat 2 milioane de victime reale. Directe sau indirecte. Numărul călăilor însă nu se cunoaşte. Poate au fost mai mulţi. În documentarul Război pe calea undelor, Alexandru Solomon îi pune faţă în faţă, victime şi călăi, pe cei de numele cărora se leagă "Europa liberă", un radio devenit fenomen, dacă ne gîndim că era ascultat de sute de mii de oameni în fiecare seară, oameni care trăiau între ziduri, dar căutau libertatea de dincolo. Aceia erau victime într-un regim dictatorial. La fel ca arestaţii, deportaţii, familiile despărţite, morţii, cei care trăiau veşnic în teroare. Prin comparaţie, în zilele noastre, există scenarii de autovictimizări pornind de la lait-motivul "era mai bine pe vremea comuniştilor". Şi vorbim de oameni care în trecut chiar îşi puteau asuma oficial şi de netăgăduit statutul de victimă, dar care azi, cunoscînd libertatea de acum, avînd posibilitatea de a vorbi şi de a se exprima neîngrădit, nemaiavînd nici o scuză pentru incapacitatea de a acţiona, aleg să se plîngă de vremurile trecute, tînjind după zidurile şi lipsa de alternativă de atunci; azi, un canal TV care oferă emisiuni decerebrate se bucură de audienţe asemănătoare cu cele pe care le făcea "Europa liberă", iar oamenii care au încercat să păcălească se păcălesc, în fapt, pe ei înşişi, devenind victime care aleg de bunăvoie să rămînă îndrăgostite de propriii călăi.