Stînga şi dreapta ca brand
Poate discuţia despre "stînga, dreapta" să aducă ceva interesant în momentul de faţă în România? Sper să nu jignesc prea multă lume, dar răspunsul meu e "nu". "Stînga, dreapta" reprezintă un cîmp semantic care poate să încurce mai mult, decît să lămurească. Dacă în secolul al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea în ţările occidentale aceste cuvinte însemnau ceva în descrierea schimbărilor produse de modernitate, ce sens are să vorbim despre ele acum, cînd Uniunea Europeană are ca scop declarat solidaritatea socială şi redistribuţia banilor între regiuni dezvoltate inegal şi între straturi sociale cu şanse inegale? Ce sens mai are să vorbim despre "stînga, dreapta" cînd, în Occident, societatea industrială - realitatea socială şi politică care le-a generat - a dispărut de 20-30 de ani? Venind înspre Dîmboviţa, de ce şi-ar consuma intelectualii energia în astfel de discuţii, cînd aleşii locali schimbă sigla partidului după fiecare tur de alegeri sau cînd proprietarul primei firme înfiinţate în România pare că ar fi făcut afaceri dubioase cu statul? Cînd în PSD sînt cîţiva milionari în dolari (printre care "vocea" maselor paupere - Marian Vanghelie), liberalismul e în plin adulter cu locatarii pre- şi post- 1989 ai Cartierului Primăverii, democraţii nu mai ştiu unde să se aşeze în Parlamentul European, iar partidul "umanist" devine peste noapte "conservator"? Cînd părăsim istoriile intelectuale ale lui Karl Marx, John Locke, Adam Smith, Leo Strauss, Friedrich (Hayek şi Engels) şi enunţurile ultime despre "stînga, dreapta", vedem că în România împărăţeşte oximoronul. Dincolo de cîteva voci stridente prin mesianismul unor programe de "stînga, dreapta", există mulţi oameni care îşi desfăşoară eficient activităţile intelectuale curente şi de termen lung fără a simţi nevoia să se definească pe această axă. E adevărat că la vocile programatice (şi pînă la urmă inutile prin întîrzierea istorică cu care au apărut) despre fundamentele ultime ale "individului contra statului" din anii â90, au început să se adauge vocile Internetului şi ale blogului globalizat din anii 2000, cu mişcările antiglobalizare. Dacă ţinem cont că din primele au ieşit formule de viaţă noi - o statistică despre cîţi dintre cei de "dreapta" lucrează la stat ar fi interesantă -, în cele din urmă probabil că vor ieşi alţi hibrizi. Semne deja există, über-proclamatul de stînga Dragoş Bucurenci virează de la vorbe de stînga şi trei hîrtii adunate pe plajă (cum bine îl caracteriza Costi Rogozanu), la haine de superfirmă, teoria brand-ului, vînzarea în rate a maşinii pe blog şi discursuri de tipul cost/beneficiu şi rational choice despre probleme morale precum soarta arhivelor Securităţii. Facem cu ochiul ideologic, dar cu mîna dreaptă stăm pe schimbătorul de viteză. Lucrurile ar sta poate altfel dacă în locul discuţiilor de talk-show ne-am deranja să privim în jurul nostru, atît în locul de baştină, cît şi pe la vecini, şi să încercăm să înţelegem cum trăiesc real (nu din manual sau jurnale de călătorie) cei din Occident, autorii adevăraţi ai discuţiilor pe care le avem în această zonă. Mai degrabă decît concepte faţă de care să ne înrolăm, "stînga, dreapta" merită să fie analizate ca artefact al întîlnirii dintre timpul stătut al României de pînă în 1990 şi postmodernitatea hiperdinamică a Occidentului. Încercările de cuprindere a acestei realităţi, care în multe aspecte ne scapă, au generat tot felul de enunţuri, transformate, prin farmecul periferiei, în dogmă: "Ei" au materie şi "noi" avem spirit; "ei" sînt cei mai avansaţi, "noi" sîntem cei mai înapoiaţi; "ei" s-au transformat recent, "noi" sîntem a 27-a Romă; "uite ce zicea părintele Cleopa" acum cîteva zeci de ani, "uite-l şi pe marxistul nu ştiu care", "capitalismul e natural", orice altă ordine socială e dogmă (dovedită sau bănuit marxistă). Între timp, dominaţia audio-vizuală pare uşor, uşor acaparată fie de morbiditatea