Ştim că nu ştim?

Au fost trei cazuri îndelung dezbătute: caricaturile Profetului publicate de un ziar danez, prezenţa icoanelor în şcolile din România şi articolul 13 din Legea cultelor care sancţionează "defăimarea simbolurilor religioase". În toate aceste cazuri, subsemnaţii s-au situat pe poziţii contrare: unul a susţinut libertatea deplină de exprimare, celălalt - respectul faţă de sentimentele religioase; unul - să se scoată, celălalt - dar de ce?; unul - că articolul 13 este grav, celălalt - că simbolurile religioase trebuie respectate, deşi nu e clar ce înseamnă "defăimare". Cititorii noştri - mai inteligenţi decît ai tuturor! - îşi vor da seama şi singuri cine este "unul" şi cine este "celălalt". (Oricum nu contează, că amîndoi avem dileme...) În toate aceste dezbateri, nu ne-au plăcut: procesele de intenţie ("scoaterea icoanelor - atac ateo-comunist la fiinţa neamului"; "menţinerea icoanelor - stat fundamentalist teocratic"); atacurile la persoană (multe); cuvintele tari (nu le mai reproducem); o anume superficialitate a discuţiilor axate pe chestiuni concrete şi imediate, uitînd de substanţa problemei; recursul prea rapid la argumentul majorităţii ca decident suprem ("sîntem un popor majoritar ortodox"), dublat de cereri maximaliste şi imediat aplicabile ale unor reprezentanţi ai minorităţii ("retragerea neîntîrziată a icoanelor din şcoli, conform deciziei CNCD"). N-am putea să dezbatem altfel o temă atît de sensibilă? Prezenţa şi rolul simbolurilor în spaţiul public nu pot fi reduse la simpla opţiune între a pune sau a nu pune icoane pe pereţii claselor. N-ar trebui să discutăm mai substanţial şi mai documentat despre simboluri şi despre felul cum ne influenţează viaţa cea de toate zilele? Aplicarea unui model de stat laic modern nu poate fi expediată în formule generale precum "conform normelor europene" sau "Franţa este un stat laic, de ce n-ar fi şi România?". N-ar trebui mai întîi să cunoaştem mai bine diversele reglementări din ţările europene (şi nu numai) şi să ne lămurim ce "model" poate fi aplicat mai eficient? Cît despre "majoritatea ortodoxă" invocată ca argument, ea există acum. N-ar trebui să ne gîndim la o reglementare pe termen lung? Şi, în general, n-ar trebui să fim mai puţin militanţi şi mai dispuşi să dăm crezare şi argumentelor celorlalţi? ( C. G. şi M. V. - sau invers)