Ştiinţa socialismului ştiinţific

Una dintre multiplele lecții pe care ni le-a împărtășit secolul XX este aceea că ar trebui să dăm bir cu fugiții de fiecare dată cînd o teorie politică se revendică a fi „științifică“. Pentru regimurile totalitare ale acelor vremuri, nu doar abuzul libertății și demnității indivizilor era la ordinea zilei, ci și abuzul cuvîntului.

Mai în glumă, mai în serios, am putea spune că „știință“ și „științific“ sînt niște victime ale Gulagului lingvistic impus în estul Europei pe parcursul celor două războaie mondiale. Precum victimele umane, acestea au fost golite de sens și puse la muncă silnică în folosul propășirii spiritului socialist. Mai mult, am putea spune că ele au fost de-a dreptul bătute cu lanțul și basca udă în manualele de socialism științific care le-au bîntuit visele elevilor și studenților din lumea comunistă. Nu este foarte clar dacă putem arunca o parte din vina pentru milioanele de morți atribuite comunismului în ogrăzile lui Marx și Engels, dar cu siguranță suferințele la care a fost supus termenul „știință“ li se datorează întru totul. Mai ales lui Engels.

Totul pleacă de la analiza celor doi asupra eșecului revoluțiilor de la mijlocul secolului al XIX-lea. Complexitățile momentului istoric respectiv fiind reduse de către personajele noastre principale la o cauză simplă: eșecul socialismului utopic. O să mă întrebați răutăcios: nu este orice formă de socialism „utopică“? Pentru Marx și Engels cel puțin, nu. Economia marxistă este „științifică“, adică ea surprinde legile istoriei precum surprinde fizica teoretică legile naturii și, susține Engels, poate fi modificată în funcție de faptele empirice cu care aceasta se confruntă. Gînditori politici mai naivi ar putea să creadă, ca niște idealiști burghezi ce sînt, că schimbarea politică se face în urma unei confruntări de idei și valori. Marx și, mai ales, Engels credeau că ordinea politică a societății are un mers natural, predictibil precum trecerea apei din starea lichidă în starea solidă odată ce este pusă la congelator. Din perspectiva socialismului științific, dezvoltările politice și sociale sînt determinate în mod precis de dezvoltările economice, iar omul devine un fel de particulă elementară a societății, ale cărui caracteristici sînt rezultatul locului său în ordinea economică a epocii sale. Preferința mea pentru Beethoven, de exemplu, nu este în nici un fel subiectivă, ci este determinată strict de faptul că provin dintr-o familie care ar fi numită, probabil, mic-burgheză. Dacă socialismul utopic, precum și liberalismul burghez, pornesc de la idei morale și sînt, evident, sortite eșecului, socialismul științific pleacă de la observația naturii și o societate justă se va construi ca un motor cu aburi (între timp, omenirea a cam renunțat la motoarele cu aburi). „Schimbă ordinea economică și schimbi omul și organizarea politică a societății!“ – spune teoria „științifică“ a socialismului. Rezultatele practice ale acestei inginerii sociale sînt cunoscute de toată lumea și nu le voi mai discuta aici. Voi comenta însă (ab)uzul științei.

Pînă la Marx și Engels (și după ei, de altfel), știința este o întreprindere epistemică menită să ne ofere descrieri cît mai precise ale realității și să ne confere capacitatea de a formula predicții cu privire la comportamentul viitor al acesteia. După sute de ani de practică științifică, filozofii și istoricii științei din ultimul secol au ajuns niște concluzii utile articolului de față. În primul rînd, știu, sună poate surprinzător, dar știința este făcută de oameni. Oameni care bagă uneori furculița în cuptorul cu microunde, trec pe roșu sau distribuie link-uri malițioase pe Facebook – mai simplu spus, oameni supuși erorii. Astfel, metoda științifică există pentru a preveni situațiile în care oamenii de știință greșesc. Parcursul unei teorii științifice e lung și anevoios tocmai din cauza acestei metode care presupune experimente repetate. În al doilea rînd, putem obține cunoaștere științifică ceva mai ușor despre realitatea fizică decît despre cea socială. Științele sociale se străduiesc și astăzi cu dezideratul predicției științifice de care fizica sau chimia se achită onorabil (eșecul predicțiilor din 2016 legate de Trump și Brexit demonstrează că mai e de lucru în această direcție). S-a speculat mult asupra motivelor din spatele acestei dificultăți, dar eu cred că de vină e materialul de studiu al științelor sociale (oamenii și interacțiunile dintre ei) – mult mai puțin „disciplinat“ decît atomii, moleculele și cîmpurile din aria științelor reale.

Toată această discuție ne arată că termenul „știință“ pare să fi ajuns la revoluționarii marxiști prin intermediul Radio Erevan: nu e știință, e filozofie politică, ordinea economică nu determină strict ordinea socială și politică, deși poate fi corelată uneori cu acestea, iar ideologia marxistă este mai puțin sensibilă la fapte empirice și decît o doctrină religioasă. 

Mihail-Valentin Cernea este doctor al Facultății de Filozofie, Universitatea din București, în domeniul filozofiei științei. Activează și în cadrul Asociației Române de Filozofie Practică.