Ştiinţa şi duşmanii ei

2 mai 2017   Tema săptămînii

Ştiinţa este pîndită astăzi de o serie de pericole care vin atît din interiorul ei, cît şi din afara cercurilor oamenilor de ştiinţă. Dar înainte de a aborda propriu-zis acest subiect, vreau să relatez o întîmplare anecdotică de la începutul secolului trecut. Era prin 1918 cînd fizicianul german Max Planck a primit premiul Nobel pentru rezultatele sale din mecanica cuantică. Acesta primise invitaţia mai multor universităţi pentru a ţine conferinţe de popularizare a cercetărilor sale. Planck ţinuse deja mai multe prezentări în acest sens şi, în drum spre München, unde urma să ţină o altă conferinţă, este întrebat de către şoferul său dacă nu s-a plictisit să prezinte publicului aceleaşi lucruri şi dacă nu cumva n-ar vrea să-l lase pe el să ţină următoarea prezentare, căci, de cîte ori o auzise, o învăţase deja pe dinafară. Planck, amuzat, acceptă, şoferul ţine prezentarea şi la sfîrşit este întrebat de către un profesor de fizică ceva specific cu privire la noua teorie. Acesta spune că nu se aştepta să primească o întrebare aşa de simplă de la un public atît de sofisticat, drept care o să-l lase pe şoferul său să răspundă. Publicul se amuză, Planck răspunde la întrebare şi toată lumea e mulţumită. Morala este că avem două tipuri diferite de cunoaştere: cunoaşterea specialistului, a omului de ştiinţă veritabil, şi cunoaşterea „şoferului“, a celui care doar prezintă nişte rezultate ştiinţifice fără să le înţeleagă prea bine şi fără să le cunoască semnificaţia lor reală. Provocarea vremurilor actuale este ca ştiinţa şi popularizarea ei să nu ajungă să fie făcută de „şoferi“. Aceştia pot chiar vrăji publicul, dar pînă la urmă rămîn tot nişte forme fără fond.

O primă categorie de „şoferi“ ai cunoaşterii sînt sofiştii ştiinţei, acei oameni de ştiinţă care nu văd ştiinţa în primul rînd drept o căutare onestă a adevărului şi o încercare de înţelegere a universului, ci mai degrabă ca pe un mijloc de a cîştiga bani şi faimă. Ei sînt adevăraţi predicatori contemporani care, cu vorbe meșteşugite, au mare succes în a primi fonduri, a populariza ştiinţa şi, uneori – iar acesta este cel mai trist şi îngrijorător lucru – în a decide sau chiar imprima o direcţie de cercetare, în detrimentul altora care nu au avut parte de „avocaţi“ aşa de elocvenţi. Aceştia par şi apar să susţină cauza ştiinţei prin mass-media şi prin diferitele anticamere ale puterii. Verbiajul fără substanţă şi chiar rezultatele modeste din domeniul cercetării îi dau de gol în faţa veritabililor cercetători, dar în faţa publicului neavizat ei pot apărea ca adevăraţi maeştri ai cercetării ştiinţifice. Precum sofiştii antici, ei nu au o poziţie fermă cu privire la un subiect, putînd apăra o poziţie sau alta în funcţie de care le aduce mai multe avantaje.

Plaja de manifestare a acestor sofişti este foarte mare, ei reprezentînd în definitiv impostura în ştiinţă şi cunoaştere în felurite forme şi sub diferite aspecte. Aceştia sînt foarte abili în a publica şi a obţine grant-uri de cercetare, în a accede la funcţii de conducere şi a obţine tot felul de titluri şi distincții academice. De obicei vorbesc mult şi fără rost, dar de acest lucru nu-şi dă seama decît adevăratul specialist, în ochii publicului nespecializat ei trecînd drept adevăraţi guru ai adevărului şi cunoaşterii. Ei sînt şoferii cunoaşterii ştiinţifice, care o conduc şi o prezintă mimetic, dar care, în clipa cînd sînt confruntaţi cu o întrebare reală la care nu ştiu să răspundă, pasează problema la alţii. Ei sînt răsfăţaţii studiourilor de televiziune şi ei ne sînt prezentaţi drept purtătorii de cuvînt ai ştiinţificităţii. Aceştia preferă laboratorului sau catedrei această expunere mediatică de star, vor mai degrabă lumina puternică a studiourilor decît lumina plăpîndă a cunoaşterii. Ei sînt viermii care mănîncă mărul lui Newton.

O altă categorie de „şoferi“ sînt cei din afara ştiinţei, care la rîndul lor pot face mult rău bunului mers al ştiinţei. De fapt, ei sînt cumva şoferii şoferilor, ei nefiind nici măcar oameni de ştiinţă. Aceştia ar fi echivalentul unor mecanici la atelierul cărora şoferul lui Planck a mers cu maşina şi le-a povestit cîte ceva despre mecanica cuantică, iar mecanicii, la rîndul lor, discută mai departe toate acestea (pe post de specialişti) la un pahar de bere. Aceştia sînt detractorii ştiinţei. Ei ne vorbesc de limitările ştiinţei, făcînd propagandă pentru pseudo-ştiință, pentru paranormal şi psihedelic. Aceştia umplu la rîndul lor studiourile de televiziune, făcînd astrograme şi discutînd despre flăcări violet. Ei vin şi fac audienţă în faţa unui public neavizat, care se fereşte încă de pisici negre şi crede în blesteme şi fantome. Este incredibil că astăzi mai avem astfel de „specialişti“ expuşi şi ascultaţi în mass media. Acesta este un indicator clar al gradului nostru de cunoaştere şi civilizaţie. Cît timp sistemul nostru educaţional va fi centrat pe reproducere şi repetitivitate, vom fi simpli şoferi şi vom fi hrăniţi şi ţinuţi captivi într-o lume (cu flăcări) violet, plină de unde psihotronice şi strigoi. Toţi aceşti impostori sînt, în definitiv, strigătul nostru de neştiinţă, slăbiciunea unui popor needucat şi îndoctrinat, uşor de manipulat şi speriat. Te umflă rîsul să vezi cum tot felul de personaje cu ghiul şi ochelari fumurii ne vorbesc despre principiul de incertitudine al lui Heisenberg sau despre teoria relativităţii a lui Einstein. Sau avem varianta mai colorată de popularizare, în care tot felul de pirande cu rochii înflorate și pieptul plin de aur ne vorbesc cu aplomb despre trecut, prezent şi viitor, făcînd tot felul de predicţii sumbre pe care nu le mai verifică nimeni şi pentru care nu va fi în veci tras la răspundere cineva. Vorbe în vînt, vorbe fără acoperire… Or, exact asta nu e ştiinţa.

Ştiinţa este un asamblu de cunoştinţe sistematice despre un anumit domeniu din realitate, despre care, cu ajutorul unor modele matematice, avem parte de explicaţie şi predicţie cu privire la evoluţia unor fenomene empirice. Ştiinţa testează ipoteze şi verifică idei într-o manieră şi în conformitate cu o metodologie foarte strictă, al cărei principiu de bază este cel al verificabilităţii şi reproducerii rezultatelor. Or, dacă o predicţie nu se confirmă, fără a avea o explicaţie plauzibilă şi raţională, înseamnă că avem parte de impostură. Dar cum e mult mai facil să invoci strigoi şi forțe oculte decît să studiezi serios nişte tratate, cu siguranţă că o să mai auzim de tot felul de explicaţii paranormale ale unor fenomene din realitate. Problema e cînd aceste lucruri devin sport naţional, cînd în mod sistematic se face apel la astfel de „specialişti“ şi se invocă astfel de explicaţii venite din negura cunoaşterii. Toate acestea se vor perpetua pînă cînd vom atinge acel prag de maturitate socială, cînd discuţiile noastre vor fi preponderent raţionale, bazate pe argumente şi pe o analiză logică a problemelor. Ştiinţa presupune un anumit tip de gîndire cu care ar trebui să fim familiarizaţi de mici. E nevoie să vedem şi să înţelegem universul într-un mod cît se poate de clar şi de articulat. Marca unui veritabil om de ştiinţă este că, pe lîngă că duce cunoaşterea lumii mai departe prin descoperirile sale, e capabil să te facă să înţelegi prin vorbe simple, fără să facă apel la termeni specializaţi şi tehnici, care e miezul cercetărilor lui, la ce se referă acestea şi care sînt rezultatele la care a ajuns. Popularizarea ştiinţei e o treabă complicată şi care trebuie privită cu maximă atenţie, căci dacă ea ar deveni fenomen de masă, lumea s-ar schimba şi am ajunge la un prag de maturitate socială mult mai avansat. Pentru toate acestea e nevoie de gîndire critică şi de discernămînt analitic, de o educaţie temeinică. Pentru a avea o societate care să-l preţuiască cum se cuvine pe Planck şi nu să se lase sedusă şi condusă de şoferul acestuia sau, mai rău, de mecanicii maşinii lui, e nevoie să cinstim cum se cuvine ştiinţa, or, pentru asta ar trebui să avem capacitatea să o şi înţelegem. Pentru acest lucru e nevoie de o mai bună popularizare a ei şi, în genere, de o mai bună abordare (mai raţională şi mai critică) a problemelor noastre. 

Sorin Costreie este prorector al Universităţii din Bucureşti şi conferențiar la Facultatea de Filozofie. A fost consilier şi secretar de stat la Ministerul Educaţiei Naţionale şi Cercetării Ştiinţifice. Cele mai recente publicații includ Early Analytic Philosophy – New Perspectives on the Tradition (Springer) și Șase studii fregeene (Editura Universității din București).

Mai multe