Ştiinţa nu există decît prin comunitatea cercetătorilor

21 aprilie 2008   Tema săptămînii

Ştiinţa în România se află într-o situaţie catastrofală. Îmbucurător, există un consens asupra acestui fapt demonstrabil (şi demonstrat). Întîi, mă voi opri asupra jumătăţii indiferente sau opuse diagnosticului. Există, aici, două componente importante: publicul larg şi o parte semnificativă a intelighenţiei româneşti. Ambele sînt dominate fie de o sastisire faţă de ştiinţele zise "dure" sau "naturale" (după împărţirea franceză sau germană), fie de defetism. Poziţiile sînt, aproximativ, următoarele: - "ştiinţele sînt plicticoase, invazive şi, în ultimă instanţă, irelevante pentru condiţia umană; comunismul ne-a injectat oricum o supradoză de instrucţie ştiinţifică, în detrimentul celei umaniste"; - "n-am fost grozavi niciodată în ştiinţă, nu ne vom forţa acum, cînd nu ne permitem luxul. Să descopere alţii, noi vom învăţa de la ei - selectiv, fireşte, fiindcă prea multă ştiinţă strică". De ce ne-ar păsa deci de condiţia precară a ştiinţei la noi? Un motiv, deja evocat în discuţia publică de la noi, este economic: fără ştiinţă, nu putem genera şi nici măcar asimila tehnologiile pe care să întemeiem o creştere reală. În plus, emigraţia celor care aleg să facă ştiinţă în afara României este costisitoare: instrucţia fiecăruia din cei aproximativ 20.000 de români care activează în domenii ştiinţifice în străinătate ne costă 50.000 USD (după calculul lui Tudor Oprea); la asta se adaugă şi pierderea profitului de pe urma lor. Există un al doilea argument, la fel de puternic şi tot utilitarist (dar ieşit din modă şi astăzi ne(mai)rostit la noi, dintr-o foarte curioasă teamă): ştiinţa este modul cel mai bun de a înţelege lumea în care funcţionăm sublunar. Fără ştiinţă - cum ar veni - nu ştim pe ce lume trăim - iată un lux pe care, într-adevăr, nu ni-l putem permite. Al treilea motiv, cronic ignorat în România, este că practica ştiinţelor este un exerciţiu de cultură, în aceeaşi ordine cu orice alt tip de cultură (în înţelesul clasic de la noi). De ce şi în ce mod nu avem, istoric, o cultură ştiinţifică este un lucru acoperit în studiul dlui H.-R. Patapievici (Despre idei şi blocaje) - direct sau prin extensie. În termenii propuşi acolo: punctul de dezarticulare a culturii (culturilor) de specialitate de la trunchiul culturii generale ţine de o "modă" la noi, aceea de a declara ştiinţa drept "răsuflată" (percepţia descrisă în rîndurile de mai sus). În opinia mea, butucul este deci piesa cu defectul primar. În această privinţă, presa are o uriaşă responsabilitate pe care, deocamdată, şi-o asumă parcimonios şi ghidată de criterii aproximative. Cînd există, interesul este de regulă mînat de biografie care, la noi, precumpăneşte asupra bibliografiei. Într-o formulă mult mai fericită de interacţiune, comunităţii ştiinţifice i-ar reveni să selecţioneze oameni cu parcursuri ştiinţifice semnificative, iar gazetarilor, să selecţioneze pe urmă biografiile interesante pentru public. Aşa cum se întîmplă acum, comunitatea ştiinţifică e în bună parte scurtcircuitată; lipsa filtrului său critic duce, pe alocuri, la rezultate hazlii şi, în genere, la perpetuarea erorilor de judecată valorică. Ar fi benign dacă situaţia n-ar fi deja tragică, în această privinţă. Aceasta fiindcă gardienii calităţii ştiinţifice, îndeobşte organisme ale statului (în ţările de talia României), sînt ei înşişi într-o confuzie perpetuă asupra criteriilor de performanţă ştiinţifică şi a modului în care ele ar trebui puse să opereze. Respectivele organisme româneşti sînt uneori permeabile la sugestiile oamenilor de ştiinţă autentici; cîteodată chiar acţionează în consecinţă. Îndeobşte însă, acţiunile rezultante sînt grabnic zădărnicite de forţele reactive ale sistemului. Rezultă o mişcare oscilantă, în care regula e lipsa regulii. Ba, mai mult, se întîmplă des ca tocmai diriguitorii sistemului să participe, pentru a "nu se pune rău cu nimeni", la diferite acte de huliganism cultural - un exemplu recent şi dramatic fiind eliminarea teoriei evoluţiei din programa şcolară, sub blajina privire a ministrului de atunci. Este limpede că, în aceste condiţii, problema asigurării direcţiei în ştiinţa românească nici nu mai are sens - or, lipsa direcţiei a făcut să eşueze multe sisteme, pe toate meridianele, indiferent de resursele la dispoziţie. Multe speranţe se leagă de înlocuirea treptată a respectivilor cu "oamenii extraordinari", providenţiali, pe care politicienii îi găsesc uneori - nu sînt puţini interesaţi, şi nu puţini sînt cei care au încredere în calităţile lor providenţiale. Personal, cred (urmîndu-l, mutatis mutandis, pe Popper) că ar putea, la o adică, "să meargă", dar punem rău problema. Nu e o soluţie infailibilă pentru sindromul sultanatelor pe care ştiinţificii români au avut tendinţa să le instaureze, şi nici pentru lipsa de direcţie. În opinia mea, comunitatea ştiinţifică în sens larg e singura capabilă să ofere o soluţie organică şi trainică la ambele probleme (capacitatea administrativă şi direcţia ştiinţei româneşti). Avem una? În cea mai optimistă optică, în stare embrionară şi anomică. Numeric, organizaţiile (formale sau nu) ale oamenilor de ştiinţă români nu au masa critică pentru a se constitui într-o comunitate funcţională. Motivul esenţial este - cred - faptul că valoarea nu le este măsurată aşa cum trebuie, adică aşa cum se practică universal. În consecinţă, se simt inutili în discuţiile despre ştiinţa românească şi nu găsesc motivul de a pierde vremea în discuţii sterile, fără finalitate sau perspectivă. În această configuraţie se află - cred - cei 20.000 de oameni de ştiinţă români din lumea largă (minus cei grupaţi în asociaţii precum "Ad Astra"). Personal, sînt perfect convins că singura şansă de a depăşi falimentul cvasi-general al ştiinţei din România trece obligatoriu prin activizarea lor. Ei reprezintă capitalul cel mai de preţ şi ne-înlocuibil: "programe prioritare" şi administratori-"oameni extraordinari" sînt mult mai uşor de găsit (sînt mai greu de adaptat sau înlocuit, însă). În interiorul "Ad Astrei", am lansat spre dezbatere o idee despre cum oamenii de ştiinţă români s-ar putea coagula într-o comunitate coerentă şi eficace. Principiul director este ca, în interiorul acestei comunităţi, fiecare să aibă un cuvînt de spus, cu o greutate legată exclusiv şi direct de propria productivitate ştiinţifică (publicaţii) - atît în chestiuni generale, cît şi în interiorul specialităţii sale. De asemenea, proiectul prevede mecanisme limitative care să împiedice dominanţa unei persoane sau specialităţi asupra celorlalte. Oricine este mai mult decît binevenit să contribuie la dezbaterile preliminare şi de constituire. În idee generală, responsabilitatea organizării şi iniţiativei coerente ne revine nouă, oamenilor de ştiinţă - rămîne ca politicul şi administraţia să accepte expertiza şi independenţa comunităţii ştiinţifice. Octavian Voiculescu este cercetător la University College London (din 2001), în domeniul dezvoltării precoce a embrionului (în particular, cum se definesc, în timp, axele morfologice ale embrionului vertebrat). Doctorat (1995-2001) la École Normale Supérieure (Paris) şi Paris VI (regionalizarea sistemului nervos precoce).

Mai multe