Știința altruismului autentic

În romanul andaluz Hayy ibn Yaqdhan, Ibn Tufail ne vorbește de un copil cu un nume simplu și esențial (Viu, fiu al lui Treaz), părăsit pe o insulă, în sînul naturii, înconjurat de animale. Petrece aici primii treizeci de ani din viață fără să vadă oameni și fără le ducă lipsa. Învață graiul și obiceiurile animalelor, ceea ce îl face să le iubească și să le respecte, cum orice lucru viu merită iubit și protejat; învață să citească în stele și deduce existența unui plan mai mare decît aparențele. Deslușește toate lucrurile bune și adevărate despre viață. Pînă să se reîntîlnească, în sfîrșit, cu omenirea, e deja înțelept și bun, fără vreun maestru și fără să fi deschis vreo carte.

Există un paradox și o umbră în optimismul nețărmurit al acestei alegorii atît de potrivite luminii spiritului arab de secol XII. Optimism, pentru că e o demonstrație a faptului că bunătatea poate fi învățată: omul o poate afla, împreună cu toate marile adevăruri, de unul singur, și pentru asta nu trebuie decît să observe natura din jur și stelele de deasupra-i. Nici nu are nevoie să se sprijine pe umerii uriașilor înțelepciunii trecute. Umbră, pentru că, după Ibn Tufail, e nevoie să stai departe de oameni ca să devii cu adevărat unul. Viu-fiul-lui-Treaz nu ar fi învățat atîtea dacă ar fi trăit printre semeni. Paradox, pentru că oamenii sînt așadar singurul obstacol în calea propriei lor înțelepciuni și bunătăți.

Avînd în vedere că cei mai mulți dintre noi nu ne trezim și nu creștem într-un paradis, avem vreo șansă să învățăm să fim buni? Există bunătate inerentă în noi, pe care putem conta, pe care ne-o putem crește și apăra cum își creștea Micul Prinț roza, astfel încît să își deschidă floarea mai tîrziu?

Și, de fapt, ce înseamnă bunătate? Revenind la Ibn Tufail, bunătatea și înțelepciunea nu sînt doar dependente una de alta, ci sînt sinonime, împart o definiție: amîndouă sînt priviri către ceea ce se află dincolo de granițele propriilor nevoi, pofte și instincte. Înțeleptul e interesat de stele, chiar dacă nu le va putea niciodată atinge; omul bun e interesat de seamănul său, chiar dacă nu are nici un beneficiu din acest interes. Bunătatea implică altruism, o noțiune în privința căreia putem fi, cu o oarecare dreptate, sceptici. Poate fi omul cu adevărat altruist dezinteresat? E ușor să spui că nu, că de fiecare dată cînd facem un gest altruist sîntem condiționați de pedeapsă sau de recompensă; chiar și atunci cînd acestea nu sînt legiferate sau materiale, ne recompensează propriul creier cu o infuzie de endorfine, opiul endogen al organismului, producîndu-ne o euforie emoțională, acel warm glow sau  helper’s high de fiecare dată cînd sîntem buni. Această idee, numită egoismul psihologic, e destul de depresivă, tipică atmosferei decadente de sfîrșit de secol XIX, din care s-a născut. E foarte trist să crezi că omul, printre ai săi, nu poate fi bun decît dacă e forțat sau plătit. 

Pare, de asemenea, să fie și fals. Cercetarea științifică serioasă a altruismului a prins aripi de la al doilea război mondial încoace. Aș vrea să amintesc doar cîteva exemple printre foarte multe. Într-o carte minunată, Unto Others, filozoful Eliot Sober și biologul David Wilson fac o demonstrație matematică a faptului că altruismul psihologic nu doar că există, ci este explicabil evoluționar. În științele politice și economice, James Andreoni folosea în anii ʼ90 teoria jocurilor (cum e „dilema prizonierului”) pentru a arăta cît de mult cooperăm, iar rezultatele lui nu se pot explica dacă nu acceptăm o măsură serioasă  (20%) de altruism dezinteresat. Conform legii lui Hamilton, altruismul se manifestă ușor față de membri apropiați sau înrudiți ai grupului social din care facem parte. Cu toate astea, există în lume oameni – rari, e drept – care par să fie predispuși spre altruism chiar dacă nu se înrudesc în nici un fel cu cei pe care îi ajută și nu au absolut nici un beneficiu secundar din asta. Soții sociologi Samuel și Pearl Oliner, în cartea lor The altruistic personality: Rescuers of Jews in Nazi Europe, identifică o trăsătură aparte a personalității acestor oameni și o numesc extensivitate. În secolul nostru obsedat de psihopatie și de trăsături negative ale personalității (narcisicul, borderline-ul, schizoidul etc.), uităm că există și trăsături pozitive, care ne predispun spre bunătate. Închei prin a-l menționa pe campionul absolut al ipotezei altruismului psihologic, Daniel Bateson, care, bazîndu-se pe decenii de experimente psihologice și pe vaste cercetări neurobiologice, e convins că omul poate fi autentic altruist, fără subterfugii, pretexte și explicații. Omul poate fi fundamental bun, iar Bateson identifică și populațiile neuronale responsabile cu bunătatea. Mai precis cu empatia, pentru că Bateson spune că baza altruismului omenesc este capacitatea lui de a resimți complex (cognitiv, imaginativ, afectiv) trăirea seamănului său (ipoteza empatie-altruism).

Anumite părți ale empatiei sînt înnăscute, bazale, moștenite, și nu le putem modifica cum vrem noi. Toți ne simțim rău cînd vedem un om rănit, căzut pe stradă. Mulți dintre noi vom întoarce privirea, ca să ne protejăm de propria empatie afectivă. Nu ne putem însă ascunde de propriile emoții, și orice specialist al sănătății mintale vă va spune că nimic bun nu a ieșit vreodată din sentimente reprimate. Putem însă să luăm materia primă a empatiei și să facem efortul de a o pune în cadrul ei cognitiv. Ne putem folosi imaginația și „organul teatrologic” pentru a pune în scenă viața altuia, jucînd noi înșine diverse roluri. Să fii bun, printre oameni, dincolo de mindfulness-ul înțelept al lui Viu-fiul-lui-Treaz, e asemănător cu a scrie o poveste. E un act de creație. Nu e ușor, dar se învață, ca orice înțelepciune. E o lecție care ne va lua toată viața ca să o stăpînim.

Vlad Stroescu este psihiatru.

Foto: Micul Prinț (wikimedia commons)