Ştiaţi că...?

repere pentru o (imposibilă) istorie a "homosexualităţii" * ...nici în greacă, nici în latină, limbile întemeietoare ale civilizaţiei europene moderne, nu există un cuvînt care să însemne "homosexual" sau "homosexualitate". Există, în schimb, o droaie de cuvinte pentru a-l desemna, întotdeauna în chip insultător, pe partenerul pasiv într-o relaţie (sexuală, mai rar afectivă) cu un partener de acelaşi sex. Condamnarea sistematică a pasivităţii este trăsătura definitorie a sexualităţi(lor) greco-romane. * ...în mentalitatea greco-romană, oamenii nu se împart în funcţie de sexul partenerului (sexual ori afectiv), ci în funcţie de poziţia lor (activă ori pasivă) în cadrul relaţiei. Diferenţa aceasta, esenţial diferită de împărţirile moderne în homosexuali şi heterosexuali (plus, eventual, bisexuali) e strîns legată de structura societăţii antice, dominată de bărbaţi, care aveau dreptul "natural" şi de la care se aştepta să domine (sexual, social şi intelectual) categoriile "inferioare": pe cei inferiori social, minorii, femeile, sclavii de ambele sexe. * ...alegerea între un partener de sex masculin şi unul feminin era la îndemîna oricărui bărbat liber, în limitele legii ce condamna adulterul (sexul cu nevasta altuia) şi violul (sexul fără consimţămîntul partenerului de condiţie liberă, fie el femeie ori bărbat). Alegerea aceasta era o chestiune de gust, nu de opţiune existenţială, ea nefiind definitivă (decît în anumite cazuri, privite de autorii antici ca nişte ciudăţenii), nici exclusivă. Condiţia "normală" a bărbatului în Antichitate (şi nu numai) era "bisexualitatea". * ...cea mai eficientă metodă de a păta reputaţia unui bărbat (cap de familie) era afirmaţia publică (ori insinuarea zvonului) că respectivul a fost pasiv într-o relaţie cu un individ de acelaşi sex ori de sex opus (i.e. s-a lăsat penetrat într-o relaţie cu un alt bărbat; a satisfăcut oral o femeie, devenind instrumentul pasiv al plăcerii acesteia) ori că nevasta-l ţine sub papuc. Orice inversare a raportului dintre sexul fizic al individului (masculin), poziţia sa socială (dominantă) şi rolul său sexual (activ) era privită ca o abatere "contra naturii" şi sancţionată de lege ori de morala publică. * ...cel mai des atestat tip de relaţie între indivizi de acelaşi sex (nu şi unicul!) în sursele ajunse pînă la noi presupune un partener activ mai vîrstnic şi unul pasiv nevîrstnic, cele două roluri (şi numele lor: erastes "iubitor" şi eromenos "iubit") nefiind interşanjabile. * ...spre deosebire de bărbaţii de azi, autorii antici (aproape toţi bărbaţi) n-au scris decît ocazional despre ceea ce numim azi "lesbianism". Nefiind un pericol pentru poziţia socială dominantă a bărbaţilor, activităţile homoerotice ale femeilor nu prezentau nici un interes. * ...onoarea îndoielnică de a fi introdus în lumea greco-romană şi în civilizaţia europeană modernă condamnarea egală a ambilor parteneri ai unei relaţii homoerotice, indiferent de rolul lor, îi aparţine creştinismului, care a importat-o din moralitatea iudaică. Condamnarea explicită, rostită prima oară în contextul prostituţiei sacre practicate în Orientul Apropiat (Lev. 20,13; v. şi Lev. 18,22) a pătruns în cultura creştină pe două căi: prin traducerea greacă a Vechiului Testament (Septuaginta) şi prin cuvintele învăţatului iudeu Saul din Tars (aka Sf. Ap. Pavel) din 1Cor. 6,9-12, care-i exclud dintre moştenitorii împărăţiei lui Dumnezeu (între alţii) pe "malahieni şi sodomiţi", cum arhaic şi inexact glăsuieşte traducerea românească. În fapt, textul original extinde condamnarea partenerului pasiv (gr. malakoi "cei moi, efeminaţii") şi la cel activ, pentru care (fapt grăitor!) Apostolul e silit să inventeze un cuvînt grecesc, care va face carieră (gr. arsenokoitai, lit. "cei ce se culcă cu bărbaţi"). * ...în ciuda a ceea ce pretind azi reprezentanţii Bisericii şi unii activişti gay, tradiţia patristică nu a supus unei condamnări sistematice relaţiile erotice per se, individualizîndu-i pe "homosexuali" ca ţinte ale prigoanei. Moralitatea creştină definită de Părinţii Bisericii în primele secole d.Hr. a condamnat orice fel de activitate sexuală ce nu avea ca scop procreaţia şi, mai grav, era însoţită de plăcere. Lucrul este lesne explicabil dacă ne gîndim că majoritatea Părinţilor erau bărbaţi, membri ai elitei sociale şi practicanţi ai unui ascetism devenit, în Antichitatea tîrzie, semnul de recunoaştere a individului superior, a adevăratului "filosof". * ...asocierea dintre povestea Sodomei şi relaţiile homoerotice în tradiţia Bisericii este relativ tîrzie, în primele veacuri creştine exegeţii patristici văzînd în "sodomiţi" un simbol al neomeniei, nu al delictului sexual. Chiar în Evul Mediu, cînd se elaborează o tradiţie teologică coerentă privind sodomia, termenul nu denumeşte exclusiv relaţiile homoerotice, ci orice tip de activitate sexuală neaprobată de Biserică (d.e., sexul anal conjugal). * ...primul exemplu limpede de influenţă a învăţăturii creştine asupra legilor laice privind relaţiile homoerotice este legislaţia lui Iustinian, Nov. 77 (538 d.Hr.) şi 141 (559 d.Hr.), care, spre deosebire de legile emise anterior de împăraţii romani creştini, condamnă ambii parteneri, indiferent de rolul lor. Pentru prima oară, un sistem legislativ (european) face din "bărbaţii care se desfrînează cu bărbaţi" ţapi ispăşitori, asociind existenţa lor cu pedepsele trimise de Dumnezeu asupra statului (cutremure, ciumă). Ironia istoriei: primii condamnaţi după noua lege sînt doi episcopi... Tradiţia inaugurată de Iustinian e întreruptă abia în 1791, cînd codul penal francez a dezincriminat relaţiile între indivizi de acelaşi sex. * ...într-o scrisoare din 6 mai 1868, Károly Mária Kertbeny inventează un nume (adj. Homosexualisten) ce reflectă o nouă împărţire a fiinţelor umane, radical diferită de cea premodernă, avînd drept criteriu sexul partenerului. "Homosexualitatea" (Homosexualität) se va naşte, din pana aceluiaşi autor, abia în 1880. Cu el ar trebui să înceapă istoria "homosexualităţii".