Statutul profesorilor - o privire utilitaristă -</i>

21 mai 2009   Tema săptămînii

În dezbaterea despre status-ul cadrelor didactice şi în mai noua polemică privind legea unică de salarizare a bugetarilor (se vorbeşte zilele acestea despre echivalarea funcţiei de general de armată cu cea de profesor universitar), problema e pusă în mod greşit: printr-o remunerare mai bună a profesorilor nu trebuie să ierahizăm această categorie profesională în raport cu oricare alta, ci trebuie să aflăm cît de mult societatea noastră valorizează educaţia. La acest moment se pare că valorizează mai mult sectoarele care deţin instrumentele forţei fizice (armata, poliţia, jandarmeria, justiţia), în detrimentul sectoarelor care se ocupă de pregătirea viitorului societăţii, cum sînt educaţia şi sănătatea. Statutul profesorilor în societate e reflectat de condiţia lor economică şi socială, de recunoaşterea importanţei profesiunii didactice şi de imaginea de care se bucură această categorie profesională. Avem tendinţa să credem că scăderea atractivităţii carierei didactice e o problemă românească. Nu este aşa. Recesiunea profesiunii didactice, inclusiv a status-ului profesorilor este de ceva timp o caracteristică comună majorităţii statelor dezvoltate. Problema a fost conştientizată de ţări precum Franţa, Marea Britanie, SUA, care au investit substanţial în politici de resurse umane ce vizau creşterea atractibilităţii acestei profesii, în special prin recompense financiare acordate pentru acoperirea cu personal calificat a zonelor aflate în declin. Justificarea acestor instrumente vine, după cum simplu se observă, dintr-o necesitate, şi nu dintr-un moft al unei categorii profesionale care se vrea valorizată numai de dragul că se îndeletniceşte cu treburi onorabile, cum ar fi educarea tinerilor. Logica e simplă: decăderea statutului social al profesorilor (şi vom vedea că acesta e un fenomen relativ normal) duce la scăderea atractibilităţii profesiei, care, la rîndul său, duce la dificultăţi în selecţia şi recrutarea de resurse umane bine calificate pentru acest domeniu. Se creează un cerc vicios, deosebit de periculos pentru o societate: profesori mai prost pregătiţi, mai nemotivaţi şi nededicaţi carierei diactice înseamnă generaţii întregi de elevi mai prost pregătiţi, atît în ceea ce priveşte asimilarea valorilor dezirabile social (civice), cît şi în termeni de competenţe achiziţionate. Mai puţine competenţe dezvoltate (inclusiv în ceea ce priveşte învăţămîntul profesional şi tehnic) înseamnă, peste doar un ciclu de învăţămînt, productivitate mai scăzută a economiei. Spuneam mai devreme că decăderea status-ului cadrelor didactice e un fenomen relativ normal, explicabil în primul rînd printr-un proces obiectiv: masificarea educaţiei şi lărgirea accesului la educaţie. Profesorii îşi doresc astăzi un statut cu care erau tratate generaţiile anterioare, de acum 50 sau chiar 100 de ani. Îşi doresc să fie trataţi cu respect şi veneraţie, aşa cum erau pe vremea părinţilor noştri sau pe vremea părinţilor lor, atunci cînd ei erau mult mai puţini şi reprezentau elitele satelor şi oraşelor. Acum în sistemul nostru de educaţie găsim aproximativ 260.000 de angajaţi care practică meseria de profesor. Scăderea calităţii unor servicii e întotdeauna asociată cu masificarea şi răspîndirea pe scară largă a respectivelor servicii, în cazul nostru, serviciile de educaţie. Pare paradoxal să constatăm scăderea calităţii educaţiei, din moment ce Ministerul Educaţiei raportează succese nebănuite în politica sa de resurse umane, precum scăderea numărului de profesori necalificaţi, de la 9% în 2002 la aproximativ 2% în 2007. Mulţi sînt însă factorii care duc la scăderea calităţii educaţiei şi nu toţi vin din afara sistemului educaţiei reprezentat de minister şi de toate instituţiile sale subordonate sau coordonate. În primul rînd, e vorba de o lipsă acută de viziune a politicienilor asupra politicilor de resurse umane care s-au perindat la conducerea Ministerului Educaţiei în ultimii 20 de ani. Corpul nostru profesoral e îmbătrînit iar primele semne ale deficitului de resurse umane pentru învăţămîntul preuniversitar au început să se arate încă de anul trecut, cînd au fost readuşi în sistem profesori pensionaţi. Cu riscul de a suna ca o generalizare gratuită, puţini mai sînt astăzi profesorii din şcoala românească care performează cu adevărat. Vina nu trebuie aruncată pe grupul profesoral, ci, iarăşi, pe politicile de resurse umane falimentare, bazate pe instrumente precum sistemul de recrutare orientat pe carieră, gradaţia (şi implicit remuneraţia) bazată pe vechime şi definitivatul pe post. Şcoala ca organizaţie şi directorul ca manager sînt lipsiţi de instrumente specifice managementului şcolar modern. Este absurd să credem că un ministru sau inspector general judeţean poate asigura managementul resurselor umane în şcoli despre care poate că nici nu ştie că există. Status-ul social al profesorilor nu poate fi garantat printr-o lege precum Statutul personalului didactic. Nu ştim încă nici dacă modelul anglo-saxon, în care şcolile se comportă ca nişte organizaţii economice, concurîndu-se şi urmărind să angajeze pe cei mai buni candidaţi de pe piaţă, e potrivit României. Oricum, este cert faptul că nu trebuie să folosim aceleaşi instrumente de management public (termen cam pretenţios, raportat la sistemul nostru de educaţie) pentru un liceu de prestigiu dintr-un oraş mare şi o şcoală profesională din satele şi suburbiile patriei. Instituţiile de învăţămînt performante trebuie descentralizate şi lăsate să se descurce singure (o pot face mai bine), cu sprijinul autorităţilor locale, pe cînd cele neperformante trebuie asistate pînă ajung la un nivel de performanţă satisfăcător. Din pricina principiului accesului egal la educaţie prost înţeles, folosim aceleaşi măsuri şi mijloace de administrare, indiferent de situaţia în care se află şcolile. Există două feluri în care nişte cuie bătute într-o masă pot fi aduse la acelaşi nivel. În primul, iei ciocanul şi le baţi pe toate în masă, iar în al doilea, ceva mai anevoios, dar mai util cazului nostru, iei o teslă şi le ridici pe cele de mai jos la nivelul celor mai înalte. Statutul social al cadrelor didactice este important nu pentru că această profesiune e supercentralizată şi hipersindicalizată, ci pentru că educaţia ar trebui să fie o prioritate dintr-un punct de vedere pur utilitarist: este cheia către o societate şi o viaţă mai bună. Nevoia de modernizare şi ţinta prezentă în toate discursurile mimetice ale politcienilor " economia bazată pe cunoaştere " nu pot fi atinse continuînd să ignorăm corpul profesoral. Ministerul Educaţiei va trebui să vadă cum va reuşi să facă atractivă cariera didactică, să dezvolte competenţele profesorilor, să recruteze şi să-i menţină în şcoală pe profesorii performanţi. Cînd va reuşi aceste lucruri, statutul cadrelor didactice nu va mai fi o problemă în societatea noastră, şi nici greve aşa multe nu vor mai fi.

Mai multe