„Statul mult timp în bucătărie e marca celor născuţi în comunism“
– interviu cu scenaristul Alex BACIU –
„Alimentara“, „Amintiri din comunism“, „Amintiri din armata comunistă“, „Amintiri din România socialistă“, „Copilăria noastră – anii ’80“, dar şi altele, sînt comunităţi online pe Facebook de sute şi mii de oameni, care colectează amintiri vizuale şi narative despre perioada comunistă. Cum ați descrie acest fenomen de istorie online ca variantă la istoria orală practicată de antropologi şi sociologi? Ce raţiuni credeți că stau la baza lui?
Dacă studiul istoriei este, la bază, o muncă de identificare și interpretare de documente, societatea contemporană o să lase în urma ei multe astfel de documente sub forma jurnalelor publice de pe rețelele de socializare. Pentru istoricul viitorului ele vor avea valoarea pe care o are orice alt fel de sursă. Întrebarea este dacă, cum și cît se vor putea păstra. Pot doar să presupun că rațiunile pentru care asistăm la acest fenomen de revalorificare a istoriei recente stau în șocul cultural pe care societatea pre-1989 l-a resimțit, după Revoluție, la contactul cu capitalismul.
Ce m-a surprins cel mai mult la recțiile oamenilor care comentează pe „Alimentara“ a fost tocmai gradul de mistificare a trecutului recent. Atît de recent, încît eu îl bănuiam în afara acestui pericol. A fost bulversant, de exemplu, să aflu cîtă lume crede că mîncarea pe vremea lui Ceaușescu era mult mai sănătoasă și mult mai gustoasă decît cea din ziua de azi.
„Alimentara“, contul creat de dvs., are o comunitate de 13.130 de membri, cea mai numeroasă dintre toate cele dedicate perioadei comuniste. Misiunea contului: „o încercare ilustrată de a recrea trecutul culinar (recent) al României“. De ce l-ar pasiona pe un scenarist trecutul culinar al României? E curiozitate, nostalgie, pasiune, obsesie?
E riscant să judeci un individ după meseria pe care o practică. De altfel, eu am ajuns scenarist din conjunctură, pentru că în facultate am studiat regia de film, iar pasiunile mele extra-cinema au fost constant multe (am avut, de exemplu, timp de zece ani, o firmă de design grafic). Curiozitatea legată de trecutul culinar se naște din interesul pentru istoria mentalităților și din pasiunea mea pentru gătit. Probabil tot așa am ajuns să colecționez cărți vechi de bucate, românești.
Ce creează/generează, de fapt, această comunitate şi, mai ales, pentru cine?
Cred că astfel de comunități încearcă să aducă împreună oameni, cum ai intuit în întrebarea precedentă, cu nostalgii, pasiuni sau curiozități comune. Pe măsură ce comunitatea și volumul de informații cresc, pagina se transformă în ceva mai diferit. De exemplu, cineva m-a contactat recent ca să-mi spună că lucrează la o teză de doctorat despre muzeele virtuale și vrea să ia ca model „Alimentara“.
Credeți că penuria de alimente din anii ’80 a lăsat sechele vizibile în români?
Nu le-aș numi sechele, dar cu siguranță asta a afectat comportamentul și relația omului obișnuit cu gastronomia. Industria restaurației din România suferă încă de predilecția consumatorului pentru ieftin și mult. Dezinteresul pentru bucătăria înaltă se poate explica, măcar parțial, și prin istoria lipsurilor și a cozilor la alimentele de bază.
Pe lîngă lipsa alimentelor, mai importantă a fost, cum bine a remarcat Vlad Macri în cartea Stufat ori estouffade? (Editura Humanitas, 2008), impunerea, în 1957, a dezastruosului Rețetar general de preparate culinare, moment în care alimentația publică începe să se miște după preceptele alimentației științifice. Rețetarul stabilea lista preparatelor și prevedea cu exactitate ingredientele și gramajele admise la realizarea lor. În paralel cu această uniformizare, bucătăria casnică devine una de supraviețuire, care în materie de inovație coboară la nivelul omletei cu parizer prăjit și al șnițelului pané din carne de porc la conservă chinezească.
Există şi un scop practic al acestei contribuţii colective de documentare online?
Încerc, de multă vreme, să editez o antologie de texte despre experiențele noastre culinare din comunism. Și pentru că mi-am dorit foarte tare ca această antologie să fie bine ilustrată am început să caut surse. Pagina de Facebook a fost concepută ca un instrument care să mă ajute să identific arhive personale sau documente inedite pe care să le pot folosi în carte.
Multe din filmele Noului Val au scene cu familia stînd la masa din bucătărie, încît acest scene au devenit o marcă înregistrată a filmelor româneşti… Cum explicați potenţialul narativ/cinematografic al acestor scene?
Poate că ar trebui să ne asumăm că a sta mult timp în bucătărie e o marcă culturală a noastră, a celor crescuți în comunism. În definitiv, acolo, lîngă aragazul cu ochiurile și cuptorul aprinse, era cel mai confortabil să-ți petreci timpul, cînd nu era suficientă căldură în casă, iarna. În plus, pe fondul ăsta al lipsei acute de alimente, să pregătești și să chemi oameni la masă devine un act de mare generozitate, o formă de manifestare a afecțiunii.
Ce le-ați spune celor care se plîng că s au săturat de scenele cu stat la masă?
Pot să le spun că filmele astea sînt un bun exemplu de gust dobîndit.
Care e scena dvs. favorită la masă din toate filmele Noului Val?
Indiscutabil, secvența de final din Sieranevada.
a consemnat Marius CHIVU