Statul, ACTA şi artiştii
- o dezbatere la Clubul "Dilema veche" -
Pe 22 februarie, la Godot Cafe Teatru, i-am invitat la o dezbatere (nu numai) despre ACTA pe Bogdan Manolea (jurist, specialist în legislaţia Internetului), Constantin Vică (doctor în filozofie cu o teză despre etica Internetului) şi Mihai Iordache (muzician).
Mircea Vasilescu: Aş vrea să discutăm nu atît despre tratatul ACTA în sine, cît mai ales despre problemele din spatele documentului pe care acesta pretinde că le va rezolva, dar am impresia că nu le rezolvă. Recent, Comisia Europeană a trimis ACTA la Curtea Europeană de Justiţie, cerîndu-i forului juridic european o opinie în legătură cu acest document: dacă încalcă drepturile omului sau legislaţia europeană. Să începem de aici. Este un lucru bun că se cere opinia Curţii Europene de Justiţie?
Bogdan Manolea: Depinde despre ce nivel discutăm. Căci există şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care reprezintă un for la fel de înalt. Nu e neapărat o veste bună, fiindcă în realitate Comisia Europeană s-a pomenit cu un cartof fierbinte în mînă: a văzut că au ieşit peste o sută de mii de oameni în stradă, acum vreo două săptămîni, ca să protesteze împotriva acestui tratat şi atunci nu a ştiut cum să procedeze. Iar ceea ce au încercat a fost să amîne problema. Faptul că tratatul a ajuns la Curtea de Justiţie prelungeşte tot procesul de ratificare cu doi ani, ca atare, în aceşti doi ani s-ar putea să vorbim mai puţin despre ACTA. Dincolo de acest aspect, mai sînt şi chestiuni politice legate de faptul că, la nivelul Uniunii Europene, pe lîngă ACTA se discută şi un alt act normativ care nu a apărut pînă acum la noi, şi anume o revizuire a unor directive privind aplicarea drepturilor de proprietate intelectuală care, surpriză, nu sînt foarte departe de anumite prevederi din ACTA. Deci, au încercat cumva să se ascundă după tufiş. E o decizie, să zicem, corectă din punct de vedere politic, dacă te pui în pantofii lor, dar, probabil, o decizie nu prea fericită pentru cei care sînt împotriva ACTA, pentru că e posibil ca, în circumstanţele actuale, Parlamentul European să fi respins fără probleme tratatul.
Mircea Vasilescu: Pînă la urmă este vorba despre una dintre tacticile străvechi şi cunoscute ale Comisiei Europene şi ale forurilor europene: amînarea. Dar povestea cu ACTA e mai veche, însă abia acum a ajuns la noi, la public. Încă din 2010 a existat o iniţiativă împotriva ACTA la Parlamentul European. De ce în tot acest timp nu s-a întîmplat mare lucru, de ce nu s-a vorbit despre această
chestiune?
Constantin Vică: Din mai multe motive. În primul rînd, era o discuţie de interior, o discuţie între experţi şi multă vreme s-a acreditat ideea că despre proprietatea intelectuală discută doar experţii: juriştii şi doi-trei economişti, poate doi-trei specialişti în comerţ internaţional. Intelectualii publici şi artiştii nu au voie să îşi dea cu părerea pentru că, nu-i aşa, ei oricum nu ştiu ce semnează. Cu atît mai puţin publicul. Totuşi, cum s-au încins lucrurile? Foarte simplu. Pe şestache, reprezentanţii a 22 de guverne din Europa s-au dus şi au semnat în Japonia. Guvernul Japoniei a dat la plesneală un comunicat de presă. În acel moment, toată lumea a explodat, pentru că deodată cetăţenii, cu motive întemeiate sau fără motive, s-au simţit trădaţi de această acţiune politică. Cetăţenii nu aveau de unde să ştie că acest acord, timp de doi ani şi jumătate, a fost discutat în secret. Noi, cetăţenii, am primit numai textul scris al acestui acord, mai puţin partea de interpretare a lui, mai puţin „normele de aplicare“. Acestea au rămas în continuare secrete. Noi nu putem şti cum se „traduce“ cu adevărat Articolul 27, cel cu problema Internetului, şi de aici a pornit scandalul. Oricum acesta avea un fond bun, căci venea după scandalul SOPA (Stop Online Piracy Act) şi PIPA (Protect IP Act) din Statele Unite şi ne-am simţit trădaţi. Statul român nu a întrebat pe nimeni dacă e bine sau nu e bine, nici măcar nu şi-a pus problema să-i întrebe pe experţi, pe artişti sau chiar pe producătorii de farmaceutice, să zicem. Nu, statul român nu a făcut acest lucru, mergînd ca o oaie spăsită după Uniunea Europeană. Partea interesantă este că nici Comisia Europeană nu a întrebat pe nimeni, iar Parlamentul, cînd a cerut o evaluare a acestui acord, a primit acea evaluare, şi acolo, pe una din primele pagini, scrie aşa: fiţi atenţi, s-ar putea ca acest acord, în anumite puncte, să depăşească acquis-ul comunitar.
Mircea Vasilescu: În ceea ce priveşte aplicarea drepturilor de proprietate intelectuală, am impresia că există două puncte de vedere principale. Unii susţin a stronger copyright, din cauza faptului că se piratează. Alţii spun că Internetul e altceva şi trebuie să fie liber, pentru că ideea drepturilor de autor aparţine trecutului. Cu cine votăm?
Bogdan Manolea: Dacă privim din punctul de vedere al strategiei guvernamentale, un stronger copyright, fără îndoială, e alegerea cea bună. Legislaţia română este suficient de dură, astfel încît să protejeze drepturile de proprietate intelectuală. Dar oare se vede? Este în România pirateria mai redusă?
Mihai Iordache: Eu nu ştiu exact cum este, dar îl cred pe Bogdan Manolea cînd afirmă că legea din România este dură. În domeniul meu, şi anume muzica, legislaţia se aplică foarte prost, este ca şi cum nu ar exista. Există un singur organism de gestiune colectivă a drepturilor abilitat de stat, fără aprobarea căruia nu poţi, de exemplu, să scoţi un album. Şi este o chestiune făcută să funcţioneze în beneficiul unui cerc interior din acel organism de gestiune colectivă. Vorbesc aici despre Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor. Aşadar, e o chestiune lăsată să funcţioneze prost, cu acordul tacit al autorităţilor şi în beneficiul celor care au pîinea şi cuţitul. Sînt şi eu familiarizat cu cele două teorii legate de drepturi, despre care am vorbit pînă acum. Ca orice om, sînt şi utilizator, nu stau într-un turn de fildeş unde produc muzică fără să ascult altă muzică şi fără să mă intereseze altceva. Aşa că înţeleg extrem de bine argumentele părţii care spune că Internetul ar trebui să fie „la liber“ şi aşa mai departe. Şi cred şi eu că aşa ar trebui. Nu sînt un susţinător al ACTA, din mai multe motive. Primul motiv ar fi acela că este nedemocratic, nu s-a discutat cu nimeni, deci nu avem ce vorbi în aceste condiţii. Pe de altă parte, nu aş vrea să mă situez de aceeaşi parte a baricadei cu Monsanto, de pildă, care reprezintă partea întunecată a forţei, ca să vorbim ca în Star Wars. Mi se pare că libertatea Internetului a sărit puţin calul: este un gest drăguţ să îi fac cuiva o copie sau să îi trimit un disc, dar în momentul în care asta se întîmplă la scară comercială şi se mai fac şi bani, atunci mi se pare că se încalcă drepturile autorilor. Nu cred că ACTA e soluţia, dar cred că se pot face alte lucruri pe plan tehnic.
Bogdan Manolea: Legislaţia României pedepseşte fapte ca acelea pe care le-aţi enumerat. Deci ACTA nu schimbă situaţia din punctul acesta de vedere. ACTA însă creează o problemă: atacă rolul intermediarului pe Internet. Adică, în momentul în care avem un furnizor de servicii pe Internet, de găzduire pe Internet pentru fişiere video cum este YouTube, un furnizor de găzduire de text şi fişiere video cum este Facebook, statutul lor este extrem de neclar prin ceea ce propune ACTA. Aş dori să vorbim despre ce presupune libertatea Internetului, fără să susţinem că o libertate înseamnă că nu există reguli. Sînt reguli şi trebuie să existe reguli. Ceea ce nu trebuie să se pună în discuţie este caracterul tehnic al Internetului, care îl transformă într-o reţea descentralizată; nu există un singur punct de unde poţi să „închizi“ Internetul şi structura sa inovativă. Acestea sînt chestiuni extrem de importante, pe care trebuie să le păstrăm pentru a avea toate beneficiile pe care Internetul ni le aduce. Şi anume: libertate de exprimare şi dreptul la informare, evident dacă autorul o doreşte.
Mircea Vasilescu: Şi ce facem dacă nu o doreşte? Dacă un muzician, de exemplu, nu doreşte ca altcineva să îi copieze melodia de pe net, să o multiplice şi să o distribuie?
Bogdan Manolea: Atunci Legea drepturilor de autor pune toate instrumentele la îndemînă, o acţiune civilă, o acţiune penală. Şi de ce nu o aplică nimeni? Pentru că nu este fezabil. Ca să vă dau pe dumneavoastră în judecată ar trebui să angajez un avocat care mă costă, procesul o să dureze vreo doi ani, iar şansele de reuşită sînt neclare. Şi atunci, nu o fac. Pe de altă parte, nici organizaţiile de gestiune colectivă de care vorbea mai înainte domnul Iordache nu sînt interesate să se subsumeze autorilor şi să le protejeze drepturile. Şi atunci nu se întîmplă nimic…
Foto: L. Muntean
Punerea pe gînduri, la RFI România, joi 1 martie 2012