Statu-Palmă-Barbă-Cot-Paralel
„Care e diferența dintre o găină? Are ambele picioare paralele, dar mai ales stîngul.“
A început cu „agenturili“, în Decembrie 1989. Mă gîndesc acum ce tare ar fi fost ca și Ceaușescu să țipe că în România funcționează un stat paralel, cu care el, Întîiul Între Eroi, se luptă din răsputeri!
Nu i-a dat prin cap. Ori nu i-a covenit. Ar fi ciobit imaginea de „strîns uniți“. S a mulțumit cu „agenturili străine“ și cu „huliganii“ din Timișoara, care au spart vitrinele librăriilor și au furat Operele complete ale Cîrmaciului sau cam așa ceva.
Încă din acest moment al istoriei putem răspunde deja la întrebarea „De ce recurge Puterea la tipul ăsta de discurs despre forțe oculte care i se opun deși ea e blîndă și bună și vrea să ducă poporul pe noi și noi culmi de civilizație, bunăstare și progres?“ Deși, sigur, mai înainte ar trebui să ne întrebăm ce fel de Puteri recurg la așa ceva. Oricum, răspunsul e simplu: pentru că refuză să accepte că n ar mai fi Multiubită și Multcrezută.
O altă întrebare ridică două degete: Chiar nu crede sau doar vrea să falsifice realitatea? Adevărul e probabil la mijloc. Ceaușescu, în mod cert, era convins că poporul îl adoră. În filmul așa-zisului proces e un moment în care este întrebat de ce e lumea în stradă; răspunde fără ezitare că oamenii au ieșit să-l apere. Chiar credea asta.
Sigur, azi lucrurile sînt ceva mai echilibrate, ba chiar balanța înclină spre a doua variantă, cea a încercării de a falsifica realitatea, deși nu poți să nu-ți pui problema în ochii cui: electoratul Puterii votează oricum cu ea, cu sau fără stat paralel, iar restul – invers. Cît despre cancelariile occidentale, probabil că pe-acolo oamenii nu se mai opresc din rîs. Drept care socotesc că aceia care umblă cu statu’ paralel în gură chiar cred, măcar parțial, că se luptă eroic cu un balaur înspăimîntător.
Dar să ne întoarcem pe firul istoriei… Noua (?) putere instalată în Decembrie 1989 a ezitat să reia tema agenturilor străine, în schimb, foarte repede, prin vocea sa cea mai autorizată („Vocea României“ avant la lettre!) n-a avut taine să-i reboteze „golani“ pe foștii „huligani“. Dar, cum ar fi fost discreditant să te declari deranjat de niște golani, le-a pus în spate celelalte partide, care, cum știm, tipăreau pe bandă rulantă dolari falși și se finanțau din droguri.
După ce-a trecut Piața Universității, lăsînd brazde adînci în imaginea externă a României, o vreme Puterea s-a făcut că se bate cu marile centrale sindicale, drept care susținătorii ei au creat o lozincă la fel de măreață ca „Boșorogii fără dinți vor s-ajungă președinți!“, „IMGB face ordine!“ sau „Iliescu și Roman – Muncitorii din Vulcan!“ (cu accentul pe a în al doilea nume, o licență poetică), și anume „Lăsați guvernul să lucreze!“
Și, ce-i drept, a lucrat!
A lucrat atît de bine încît multă vreme n-a mai avut nevoie de balauri – în afară de „ungurii care vor să ne ia Ardealul“ și „greaua moștenire“.
Cu ungurii a funcționat conform planificării în 15 martie 1990, dovadă că 11 zile mai tîrziu nimeni n-a mîrîit cînd s-a înființat SRI. „Trebuia, domn’le, n-ați văzut ce încearcă ăștia să facă!?“ Numai că, ulterior, n-a prea mai mișcat nimic pe zona asta. Ceva plăcuțe bilingve, facultăți, organizații culturale și, e drept, din cînd în cînd, declarații din categoria „László Tökés/Viktor Orbán spune lucruri trăsnite“. Prea puțin. Românii, în majoritatea lor, au ajuns la concluzia că ungurii nu se-nghesuie să ne ia Ardealul. Bag seama că au alte probleme.
„Greaua moștenire“ a fost inițial ceaușistă (atenție, nu comunistă!), apoi CDR-istă, în final băsesciană, cu diferite sub-grele-moșteniri, cum ar fi celebra gaură de 10 miliarde, din care s-a ales praful, că te și-ntrebi: Cum se numește absența unei găuri?
S-a ivit însă o situație: guvernele PSD au început să se succeadă guvernelor PSD (iertare că nu pomenesc și de -ALDE; nu cred că există) și devenea dificil să invoci greaua moștenire, chiar și în cazul lui Sorin Grindeanu, care „a făcut o boacănă mare, care ne-ar fi putut costa foarte mult“ și „Nu mai e el, e o unealtă“ – drept care l-au pus șef la -ANCOM, un fleac, l au ciuruit, răspunde de comunicații, probabil pentru că, pe vremea cînd era premier, se invocase lipsa de comunicare între guvern și partid.
OK, dacă mai ușor cu raptul teritorial și greaua moștenire, atunci care e hidra cu care Puterea luptă cu pieptul gol? Așa au (re)apărut pe rînd:
– George Soros, care plătește, la casierii special amenajate în gurile de metrou, nu doar manifestanții, ci și cîinii lor (cîinos, se pare că Soros nu dă nici un sfanț numeroșilor copii din Piață);
– ambasadele occidentale, care-și permit cu neobrăzare să-și exprime îngrijorarea (Ceaușescu spunea mult mai frumos, invocînd „neamestecul în treburili interne“);
– corporațiile străine care sug sîngele acestui popor și, pe deasupra, își trimit angajații să protesteze;
– serviciile secrete (create, se pare, de extratereștri, și populate tot de ei);
– DNA;
– Parchetul de pe lîngă ÎCCJ;
– cetățenii care se plictisesc acasă și atunci se duc în Piață, mai ales că le ies și niște bănuți;
– diaspora, care, în loc să stea pe fundul ei acolo unde e și unde știm noi ce face – prostituție și spălat babe și moși la fund –, vine să protesteze aici, că acolo nu i-ar lăsa;
– bunicii (copii ai bătrînelelor care în Decembrie 1989 au fost prinse cu gloanțe vidia ascunse printre cepe și pătrunjei), copiii (n-aveau lecții de vacanță?!), femeile (la cratiță!) și bărbații (în loc să fie la table, în maiou, la poalele blocurilor, ca orice om serios) care au agresat bestial jandarmii în 10 august.
Și, pentru că toate acestea trebuiau să poarte un nume, un sigur nume, li s-a spus „statul paralel“.
Statul paralel e un concept ideal. Dacă spui „Vasilescu“, te pomenești cu cine știe ce replică de la Vasilescu sau chiar cu un proces de calomnie; dacă spui „americanii“, vine o scrisorică de la Ambasada SUA și poate nici nu-ți mai dau viză; dacă spui „DNA“ – pușchea pe limbă! Dar dacă spui „statul paralel“ e fix ca și cînd ai spune „oculta mondială“ sau „ștrmpfghjk“. Cine-o să te contrazică? Statul paralel? Păi, atunci recunoaște că există! S-au demascat! S-au demascat! Iar!!
OK. Parafrazînd o zicere consacrată, avem un stat paralel – cum procedăm?
O idee ar fi să-l expunem, nu? Să zicem, cu subiect și predicat: „Statul paralel este format din X, Y, Z“. Dar cine s-o facă? Păi – vă aud zicînd –, cei care și-au folosit inteligența, curajul, banii, cultura, intuiția și relațiile ca să-l descopere. Sînt de acord.
Al doilea pas ar fi să-i cerem socoteală. „Ce făceați în seara zilei de 13 iunie 2012, la orele 20,45, unde, cu cine și în ce scop?“ Lucru de care ar trebui să se ocupe Justiția, desigur, numai că, în acest delicat moment, în România, Justiția e work in progress, nimeni n-are habar după ce legi, statute, regulamente, OUG, CP și CPP va funcționa mîine ori peste o lună, necum peste un an – și mai ales cine o să aplice acele legi și o să conducă anchetele.
În fine, al treilea pas ar fi eradicarea. Ăsta e cel mai simplu și pentru asta avem cea mai bogată experiență, drept care e foarte posibil – și foarte pragmatic – ca întreaga lucrare să înceapă cu sfîrșitul: întîi radem de pe fața plaiurilor străbune statul paralel, pe urmă îl condamnăm, după care îl anchetăm și la urmă, finit coronat opus, îl identificăm.
P.S. Scuze, uitam: acest text este un pamflet.
Tudor Călin Zarojanu este jurnalist și scriitor.