Statistici, mentalităţi, deziderate

Ideea unui Dosar despre familie nu ne-a venit, neapărat, pornind de la intenția de modificare a articolului 48 din Constituție, conform căruia familia este bazată pe căsătoria liber consimțită între soți (grupul de inițiativă cetățenească ce a propus acest lucru dorind să redefinească familia ca fiind bazată pe căsătoria liber consimțită între un bărbat și o femeie, argumentul lor principal fiind că actuala formulare este una ambiguă, care ar putea permite încheierea căsătoriilor între persoane de același sex – deși Codul Civil definește clar instituția căsătoriei și articolul nu poate fi interpretat pentru a reglementa aceste căsătorii).

Acesta a fost, poate, doar unul dintre punctele de plecare. Motivația Dosarului este, însă, observarea unor schimbări în realitatea vieții de familie din jurul nostru, care am considerat că merită luate în seamă și comentate. Desigur, așa cum reiese din articolul introductiv al Ralucăi Popescu, conform sondajelor, încrederea în familie nu prea s-a modificat, la noi, și nici rata nupțialității nu a scăzut (doar vîrsta la care căsătoriile se întîmplă a urcat), așa cum nici cea a divorțurilor nu a crescut atît de semnificativ.

Toate, însă, la nivel cantitativ, al statisticilor. Din perspectiva mentalităților și a situațiilor cu care ne întîlnim cu toții, lucrurile, cred, s-au schimbat. Să fii divorțată, de pildă, și să-ți crești singură copilul, cum se întîmplă în multe cazuri din jurul meu, nu mai e o calamitate, o situație înfierată de societate (cum era, de pildă, în copilăria mea, pe vremea comunistă). De asemenea, să fii o familie în fapt, dar fără acte (să conviețuiești cu un partener și să-ți crești împreună cu el copiii) nu mai e, nici asta, ceva neobișnuit. Și, de ce nu, dacă ai o altă orientare sexuală, să trăiești alături de partenerul de același sex.

Ajungem, însă, la întrebarea: ce (mai) înseamnă o familie, astăzi? Mai e „valabilă“ imaginea Disney cu care am crescut, și anume mama, tata și cei doi copii, eventual fată și băiat, și două perechi de bunici veșnic disponibili? Un răspuns posibil ar fi „poate“, dar mai curînd la nivel de deziderat. În practică, există familii mult mai mici, alcătuite doar dintr-un părinte și copilul lui, sau mult mai mari și mai complexe, gen clan. Sau chiar, împingînd lucrurile dincolo de delimitări sociologice și antropologice, un grup de oameni care se întrajutorează, își împart bunurile și au grijă unii de alții.

Am ajuns prea departe, desigur. Ideea e că, odată ce problemele economice și juridice sînt reglementate, ar fi frumos ca membrii unei familii, oricare ar fi ei, să împărtășească din dezideratele familiei creștine, despre care scrie părintele Benga în articolul său: să se străduiască, o viață dacă se poate, să se „smerească“ și să se „jertfească“ pentru ceilalți membri ai ei. Și să-i iubească. 

Ilustraţie de Ion BARBU