Starea de asediu

26 mai 2011   Tema săptămînii

Spaima de străini, pericolul contaminării cu mentalităţi „decadente” occidentale, radicalismul islamic, starea de război cu Israelul – tot atîtea motive, reale sau inventate, pentru ca state ca Iranul, Siria sau Egiptul să pună, prin legislaţie, securitatea statului mai presus de libertăţile individuale şi libertatea presei.
 

Tărîmul mullahilor

„Dacă ataci sau critici un mullah (cleric), sau dacă pui în discuţie sistemul de republică islamică, te poţi încadra la atingere adusă Islamului şi/sau securităţii statului“ – îmi explica în 2009 o amică iraniană, fotoreporter. „Dacă critici felul în care acţionează o instituţie a statului sau critici modul de administrare a banilor publici, aduci atingere siguranţei naţionale“, „dacă nu eşti atent cum vorbeşti despre alte religii, devii suspect de misionarism şi prozelitism şi iar ajungi la atingere adusă islamului“… şi tot aşa continuă înşiruirea de interdicţii, limite sau acţiuni şi teme care te pot arunca în închisoare, dacă nu mai rău. Dar asta nu înseamnă că Iranul tace.  Libertatea de expresie a iranienilor obişnuiţi se manifestă mai ales în spaţiul privat, dar din anii ’90 pînă acum, în pofida restricţiilor aspre de după protestele din 2009, un spaţiu public atipic pulsează de opinii, unele de-a dreptul radicale, de genul „religia trebuie separată de politică“. Taxiurile sînt un astfel de spaţiu de libertate de expresie şi se transformă parcă în studiouri de televiziune occidentale cu adevărate dezbateri şi talk-show-uri, cu călătorii pe post de participanţi. Aproape nimic nu este tabu, mai ales în perioadele electorale. Totul funcţionează, relativ fără riscuri pentru siguranţa personală, cîtă vreme discuţia nu se concretizează în acţiune. În schimb, spaţiul public oficial – mai ales presa – este profund marcat de cenzură şi autocenzură. Orice discuţie despre egalitatea între sexe, separarea religiei de politică şi administraţie se traduce prin atingere adusă siguranţei naţionale ori islamului, iar a scrie ori a vorbi despre aproape orice temă presupune un balet printre reguli şi interdicţii. 
Aceleaşi reguli de protejare a siguranţei statului se aplică în economie. Oficialii iranieni declară că doresc investiţii străine în Iran şi privatizare, dar niciodată o firmă străină nu poate avea controlul asupra afacerii respective. Din motive de siguranţă naţională, pachetele majoritare sînt deţinute tot de iranieni. În domeniul petrolului, situaţia este şi mai complicată. Iranienii au încă – şi istoria le spune că pe bună dreptate – obsesia controlului asupra resurselor ţării, după experienţa tristă cu firmele britanice şi americane care, înainte de revoluţia din 1979, dominau resursele de petrol iraniene iar din profit nu ajungea mai nimic la populaţie. Tot pentru siguranţa statului, de cîţiva ani, Gărzile Revoluţionare Pasdaran se asigură că economia rămîne doar în mîini iraniene. 

Iranul pentru iranieni
 
De cînd a devenit Ahmadinejad preşedinte în 2005, Pasdaran au pătruns încet, dar sigur, în politică, în administraţie şi în economie. Gărzile Revoluţionare şi-au creat companii care au primit contracte guvernamentale de miliarde de dolari pentru lucrări în construcţii ori în domeniul petrolier sau gaze. Potrivit unei legi date de parlament, Pasdaran au întîietate în faţa altor companii iraniene sau străine atunci cînd se acordă contracte pentru lucrări publice. Într-o manifestare de forţă fără precedent, Pasdaran au determinat rezilierea contractului cu o firmă turcă pentru noul aeroport Imam Khomeni din Teheran. Gărzile nu au ezitat să tragă în direcţia unui avion turc care tocmai ateriza pe aeroport. „Era periculos pentru securitatea naţională ca cel mai mare aeroport iranian să fie administrat de o firmă străină“ – mi-a spus Reza, un membru al gărzilor, retras la pensie. Prezumţia de la care se porneşte este că, pentru Pasdaran, interesul naţional se află pe primul loc, deci siguranţa naţională e asigurată în faţa riscurilor economice presupuse de investitorii străini şi influenţele pe care le pot aduce cu ei.

Ameninţarea din afară a Siriei
 
Minorităţile, mai ales kurzii şi ce a mai rămas din minoritatea druză, războiul neîncheiat cu Israelul şi radicalismul islamic sînt văzute de partidul Baas sirian ca principalele surse de risc pentru siguranţa statului. Legile privind starea de urgenţă au fost prelungite ani la rînd. Aşa cum explica recent, pentru Radio România, fostul ministru de Externe israelian Shlomo Ben Ami, o eventuală pace Siria-Israel poate lăsa regimul de la Damasc fără motivaţia pentru restricţiile pe care le impune asupra libertăţii indivizilor – „o pace cu Israelul, pentru sirieni devine de fapt o chestiune de identitate pentru regim, dacă ai pace cu Israelul nu mai poţi avea starea de urgenţă, nu mai ai pretextul, ceea ce înseamnă că trebuie să devii democratic, iar regimul nu vrea asta“. Protejarea de inamicul din exterior este formula clasică pentru protejarea de fapt a unui regim, nu a statului – o formulă foarte populară în Orientul Mijlociu şi Africa –, iar problema drepturilor individuale în balanţă cu riscurile externe pur şi simplu nu se pune, sau nu s-a pus pînă la „primăvara arabă“. 

Duşmanul din casele siriene şi egiptene

Acelaşi lucru este valabil pentru celălalt duşman public numărul 1 – islamul radical. Un duşman invocat atît în Siria, cît şi în Egiptul lui Mubarak, pentru a justifica starea de urgenţă nu doar în exterior, în faţa partenerilor occidentali sensibili (cel puţin declarativ) la derapaje în protejarea drepturilor omului, dar şi în interior, pentru opinia publică naţională. E drept că invocarea radicalismului islamic nu este cu totul nejustificată. În Egipt, ca şi în Siria, nu au lipsit atentatele organizate, de exemplu, de Fraţii Musulmani, care nu şi-au făcut griji în privinţa pierderilor colaterale de vieţi de civili. Hafez al Assad a rămas în istorie ca omul care a strivit în sînge şi aproape a şters de pe faţa pămîntului oraşul Hama, care ajunsese un bastion al islamului radical promovat de Fraţii Musulmani sirieni, pentru că, în viziunea regimului, Siria nu îşi permitea luxul de a lăsa să se exprime „democratic“ un grup care nu-şi ascundea intenţia de a schimba regimul şi a instala un tip de administraţie de inspiraţie islamică. În Egipt, jurnalistul Mohamed Mostafa consideră că riscul radicalismului islamic poate fi evitat prin cointeresarea şi implicarea Fraţilor Musulmani în jocul politic care presupune compromis şi negociere, deci moderaţie – „dacă Fraţii Musulmani nu sînt implicaţi în politică, se vor radicaliza“.

Riscurile libertăţii
 
Problema este că, în baza legislaţiei care permite contracararea islamismului radical – după cum arată statisticile mai tuturor organizaţiilor neguvernamentale internaţionale din domeniul drepturilor omului –, orice tentativă de critică, fie ea şi constructivă, la adresa regimului ori a felului în care este administrată ţara, intră în categoria activităţilor care afectează siguranţa naţională. „Voi, europenii, vă permiteţi libertăţi individuale pentru că vă exprimaţi opiniile în cadrul unui sistem deja verificat, pe care vreţi uneori să îl reformaţi, dar nu să îl înlocuiţi radical, or, aici nu e cazul, la noi democraţia este riscantă, reforma poate însemna nu ameliorare, ci schimbare radicală, aici bolovanii nu doar se clatină, ci au tendinţa să se rostogolească, şi atunci cum îi opreşti?!“ – îmi explica recent un jurnalist sirian. Derapajele au devenit regulă pentru că este vorba despre un spaţiu în care orice exprimare de tip democratic este văzută ca avînd potenţial exploziv, pentru că nu există exerciţiul schimbului liber şi paşnic de opinii, pentru că alternanţa la putere este considerată un factor de risc, pentru că în aproape toate statele din Orientul Mijlociu a intrat profund în sînge senzaţia de stare de asediu. 

Carmen Gavrilă este analist de politică externă la Radio România.
 

Mai multe