Standarde importate

Într-o carte publicată în 1998 (Work, Consumerism and the New Poor), sociologul englez de origine poloneză Zygmunt Bauman remarca polarizarea geografică nord – sud a discursului despre muncă, la sfîrşit de secol XX. În timp ce în sud ideologia muncii este încă în floare, în ţările din nord, unde bîntuie şomajul şi speranţa reînnoirii cererii de producţie rezidă în consum, o „estetică a consumului“ îşi etalează valorile în turism, artă, tehnologie avansată. Douăzeci de ani după căderea comunismului şi şase ani după integrarea oficială a României în zona „vestică“, prin aderarea la Uniunea Europeană, ne putem întreba legitim căreia dintre aceste tendinţe îi aparţine ţara noastră. Şi dacă în cazul României – ca de altfel în cazul tuturor ţărilor vestice – se poate vorbi despre o tendinţă „culturală“ sau „geopolitică“, care să neglijeze diferenţele de mediu social, vîrstă, venit sau educaţie. Probabil că nu.

Să ne întoarcem puţin în timp, la perioada dinainte de 1989, cînd ideologia comunistă se afişa pe banderole roşii, în întreprinderi, şi pe panourile de onoare, unde erau evidenţiate depăşirile de plan. Marx scria că munca îi poate da o identitate muncitorului, căci prin muncă, el transformă obiectele din jurul lui, dîndu-le o valoare, în scopul de a-şi satisface nevoile, dar şi pentru a lăsa o urmă. El priveşte munca drept o alienare, numai dacă muncitorul este lipsit de produsul muncii lui. Cum revoluţiile comuniste restituiseră oficial produsul muncii lucrătorilor, munca putea fi exaltată ca servind construirii socialismului. Ea avea, deci, un scop: bunăstarea colectivă, din care ar fi decurs bunăstarea individuală. Dacă scopul acesta s-a înceţoşat treptat în perioada comunistă, pînă la a genera comportamente protestatare sau de „sabotaj“, de la a nu munci la furtul din întreprinderi, acest lucru este datorat distanţei create între muncă şi produsul ei, deposedării individului de rezultatul efortului şi îndepărtării, în timp, a scopului final. Forţa de muncă era vîndută statului, în loc să fie vîndută patronului. Mai mult, în socialism, vînzarea ei devine obligatorie. Cum munca devine o constrîngere, nu mai este necesar să fie o vocaţie. Sociologul Martha Lampland apreciază că această „comoditizare“ a muncii din timpul socialismului a creat un teren propice instalării capitalismului şi axiomei lui – „Munca este un produs de vînzare“ –, cît şi periculosului său corolar: „Ce nu se vinde şi cumpără nu este muncă.“ Într-o perioadă de opoziţie latentă faţă de discursul public, cum era cea din ultimii ani ai comunismului, propaganda comunistă referitoare la muncă nu i-a lăsat pe români sceptici faţă de valorile muncii, ci sceptici faţă de orice discurs oficial privind munca. Din zicătura socialistă „Noi ne facem că muncim, ei se fac că ne plătesc“, cel mai amar este faptul că „ne facem că“. Munca a rămas o valoare – desigur, o valoare considerată ca fiind nepusă în practică. Cîte sondaje de opinie şi interviuri televizate nu ne arată români plîngîndu-se public că „românii nu muncesc“, chiar dacă toţi se luptă cu mai multe joburi?

Astfel, terenul pe care ajung valorile capitalismului în România, la sfîrşitul secolului al XX-lea, este mai mult decît propice: eşec economic, care condamnă valorile socialiste din perioada precedentă; „comoditizarea“ muncii deja iniţiate sub comunism; prestigiul economic şi cultural al Vestului. Dar care sînt valorile capitalismului care intră prin diverse traduceri din engleză pe piaţa românească a cărţii şi, în carne şi oase, prin diverşi misionari vestici: întreprinderi multinaţionale, investitori, ONG-uri globale, instituţii financiare internaţionale? O etică protestantă a muncii, devenită ideologie în Statele Unite şi în Anglia, în timpul industrializării de sfîrşit de secol XIX, din necesitatea de a atrage cît mai multă forţă de muncă regulată, organizată şi rapidă, în noile industrii în plină dezvoltare. Dacă ne întoarcem încă şi mai mult în timp, acolo unde această ideologie s-a născut, în secolul XVII-XVIII american, pe care îl descrie Max Weber, putem înţelege particularitatea acestei ideologii care slăveşte munca pentru muncă în sine, pentru infinita autodepăşire şi pentru a continua acumularea de bunuri: reuşita în afaceri este semn că creştinul calvin este alesul. Odată eliminată componenta spirituală din vocaţia pentru muncă a individului, munca fără alt scop decît acumularea de bunuri şi reuşita nu îşi găseşte explicaţia decît în ideologia discretă a unui sistem capitalist în căutare de braţe de muncă. Iată de ce, după mişcările din 1968 şi crizele economice din anii ’70, care au dus la creşterea şomajului, etica (protestantă a) muncii trebuia înlocuită în Vest cu un alt credo, cel al plăcerii consumului. Cîteva secole de capitalism progresist şi muncitor nu se înlocuiesc însă atît de repede. Cu atît mai mult cînd ţări noi, precum China sau India, preiau controlul producţiei, aplicînd o etică protestantă a muncii şi prinzînd Vestul în capcana plăcerii consumului, pînă la a-l ameninţa cu inversarea raportului de forţe economice. Între munca fără limite şi plăcerea fără limite a consumului, două idealuri care convieţuiesc în Vest, problema devine timpul care să-ţi permită să le faci în exces pe toate.

Cînd misionarii vestici propun în Est o imagine a muncii şi a profesionalismului, făcînd elogiul cantităţii şi reuşitei financiare inspirate din „valori capitaliste“ devenite desuete în Vest, ei îşi regăsesc oarecum reperele pierdute şi îşi satisfac astfel nostalgia proprie pentru o societate progresistă, în curs de dispariţie. Conform modelizării lui Bauman, ei propun, în ţările din Est, modelul eticii muncii destinat sudului: munca pentru satisfacţii băneşti şi exaltarea reuşitei, mai ales financiare, ca semn al muncii bine îndeplinite. Terenul este propice şi critica – cvasiinexistentă. Cine s-ar gîndi să facă elogiul lenei? Să facă elogiul muncii voluntare? Să nu fie revoltat cînd cineva îşi exprimă dorinţa de a cîştiga la Bingo şi de a trăi cu banii respectivi fără să muncească, profitînd doar de familie? Or, ceea ce diferenţiază o valoare de o ideologie şi o societate democratică de o societate totalitară, în general, este posibilitatea de a imagina măcar valori alternative, chiar dacă discordante. În urma unei cercetări conduse în urmă cu zece ani în Bucureşti, în mai multe organizaţii economice, ajunsesem la concluzia că munca pentru muncă în sine era absentă din practicile cotidiene, în ciuda discursurilor managerilor vestici sau cu inspiraţii vestice, care îşi mobilizau angajaţii în acest sens. În schimb, o etică a relaţiilor umane era prezentă; ea îl orienta pe angajat în practica de zi cu zi, cîteodată în respectul omului din faţa lui, alteori în ciuda acestuia. Poate că această vocaţie de a răspunde aproapelui, mai degrabă decît unui principiu abstract, este mai umană decît aplicarea mecanică a unor standarde străine. Poate că, dacă etica acestor relaţii este cultivată, în ciuda riscului pe care îl reprezintă faptul de a lăsa responsabilitatea individului, şi nu unor standarde, modele, etaloane abstracte de evaluare internaţionale, o parte din sensul pe care îl au munca şi reuşita ar fi recîştigate. Iar promiţător în România este faptul că ea nu a apucat încă să fie pierdută.

Monica Heintz este lector universitar în etnologie la Universitatea Paris Ouest Nanterre. În 2005 a publicat cartea Etica muncii la românii de azi (Editura Curtea Veche).

Foto: L. Muntean