Stăm nemişcaţi

Pantofii negri de lac mă bat, dar zîmbesc. Sîntem în păr-culețul de lîngă școală. Nu vreau să se vadă că sînt supărată. Ai ajuns cu întîrziere. Dar am avut noroc, m-ai luat pe după umeri cu puțin timp înainte ca cineva să apese pe butonul unui aparat. Ţin strîns o ciocolată pe care mi-ai strecurat-o în palmă.

O secundă, durerea mi s-a stins și blițul ne-a orbit pe amîndoi. Stăm nemișcați. Tu ești înalt, tînăr, ai ochii albaștri și părul negru, ondulat. Ești îmbrăcat în blugi. Așa ai fost toată copilăria mea. Dintr-o pereche de a ta mi-a făcut și mie o croitoreasă unii, pe care i-am iubit și i am purtat multă vreme.

Nu-mi prea aduc aminte ce-mi povesteai. Dar o țin minte pe șoricara Lady, pe care ai luat-o, pentru mine, din curtea unor necunoscuți. De flanelul care ți se vedea de sub pelerina mamei, în care te îmbrăcai în Moș Crăciun. Nu-mi venea să-ți spun că știu, e OK, nu mai trebuie să stăm în frig și să punem în scenă nimic, poți să-mi dai trenciul bleu pastel pe care mi-l dorisem și gata, să mergem la culcare.

La tine la serviciu mirosea a catifea. Intram uneori în sala în care se ținea discoteca. Oamenii se mișcau și deasupra lor strălucea un glob cu sclipici, care se învîrtea. În sala de spectacole sau la cabine, jos, eram ca la mine acasă.

Duminicile dormeam mult. Îmi plăcea senzația că avem tot timpul din lume și că nu trebuie să facem nimic. Poate ai fost prea tînăr. Dar am crescut și eu, și tu.

Sînt într-un taxi. Aici e cel mai bătrîn copac din oraș. „Rădăcinile lui au fost cîndva protejate, învelite cu grijă într-un tub de beton.“ Bărbatul conduce mașina și-mi povestește. Amintirea lui e din aceeași perioadă cu fotografia noastră. În timpul ăsta, cel mai bătrîn copac din București, pe care îl văd la ore fixe și mi se pare cînd cunoscut, cînd îngrozitor de banal, crește. Sub noi, sub Dîmbovița, sub Spitalul Universitar. Ne-ai speriat. Așa cum numai un farsor adevărat poate s-o facă.

Nu există tați perfecți și nici fiice exemplare. Doar niște oameni care pleacă la un drum împreună. Cu tot ce știu sau n-au aflat încă.

Dosarul de acum e despre cîte feluri de tați există. Le mulțumesc celor care au scris.

Cel mai bun început e poemul lui Sebastian Sifft, „Live de la petrecerea părinților“: „tatăl care imediat face bruschete / tatăl care găsește paharele pentru apă / tatăl care pune muzica / tatăl care desface sticlele de vin / tatăl care repară becul stricat / tatăl care servește șampanie / tatăl care trage ocheade și mănîncă un cîrnăcior pe scobitoare / tatăl care umflă încă un balon / tatăl care face poze / tatăl care imediat taie pîine cînd nu mai e pîine / tatăl care aranjează hainele în cuier / tatăl care vorbește prea tare și gesticulează / tatăl care face ordine și ne întreabă dacă totul e ok / tatăl care ține acum un spici / și tatăl care scrie despre toți tații / totul e OK / tatăl care ține acum un spici / și tatăl care scrie despre toți tații“. 

Ilustraţie de Ion BARBU