Ştabul

Îl văd pe stradă, la serviciu, în maşină sau, pur şi simplu, plimbîndu-şi copiii sau nepoţii prin parc. Îl cunosc bine pentru că am trăit mereu alături de el, împreună cu el. Este născut „la ţară“ şi se laudă acum cu asta ori de cîte ori vine vorba despre originile sale, mai ales de cînd a auzit el de unul care a zis că veşnicia s-a născut la sat. Nu a reuşit să deprindă nimic din educaţia, bunul-simţ şi, în general, din reperele existenţiale formidabile ale civilizaţiei noastre de tip rural. A uitat repede de unde vine şi dacă cineva îl întreba, în tinereţe, „de unde eşti?“, spunea repede numele unui cartier sau al unei străzi, de regulă cu nume de floare. „Stau pe Strada Trandafirului, în blocul 17, ştiţi, ăla turn dat în folosinţă de curînd.“ „A, da?“ – îi răspundea interlocutorul său, uimit de neputinţa insului de a înţelege o întrebare atît de simplă.

După fuga sa de acasă nu şi-a mai vizitat părinţii, considerîndu-i „înapoiaţi“. În general, nu-i place să-şi amintească de prima sa copilărie. Asta pentru că doamna învăţătoare îl bătea prea des, considerîndu-l a fi cam „retardat“. De fapt, el nu era vinovat. Pur şi simplu nu înţelegea nimic din mulţimea de semne care-i erau înşiruite pe tablă. Cînd mama sa îl admonesta îngrijorată: „Măi, mamă, ce-o să faci mă tu, că nu eşti bun de nimic?“, tatăl său îi lua apărarea spunînd, pe un ton calm, uşor pierdut de atîta muncă şi fum de ţigară: „Lasă-l, nevastă, o avea şi el un Dumnezeu“. Nici colegii nu-l prea băgau în seamă. Echipa de fotbal a clasei se făcea mereu fără el. Fetele îl evitau, fugind de privirea sa piezişă.

Viitorului ştab nu-i plăcea cartea, dar nu-i plăcea nici munca. Din această cauză trăia într-un ocean de frustrări. Toată lumea îl supăra şi el s-a gîndit, atunci, că va trebui să se răzbune pe toată lumea, arătîndu-le ce „mare“ o să ajungă. Şi azi, om bătrîn fiind, îşi aminteşte cît de rău l-a bătut Ion al lui Vasile, în porumbi, pentru cele cîteva mere pe care i le furase din traistă. „Şi ce dacă i le-am furat? Numai el trebuia să mănînce mere?“ A ajuns la oraş înscris de tatăl său la o şcoală profesională. „Hai să înveţi o meserie. E bine. O să trăieşti şi tu cum poţi“, i-a zis, dînd glas încă o dată unei îngrijorări străvechi.

Venirea ştabului la oraş s-a suprapus pe o epocă a marilor schimbări pentru România. Se terminase războiul şi începea să apară o nouă lume. Ţara era plină de şantiere şi oraşele – de camioane grele care zumzăiau dintr-o parte în alta, cărînd materiale de construcţii, mărfuri, mobilă sau muncitori tineri, entuziaşti.

Odată şcoala profesională începută, micului nostru ştab nu i-a fost greu să se împrietenească cu maistrul responsabil de clasa sa. Acesta, fost activist comunist ilegalist, era şi secretarul de partid al întreprinderii. A pus ochii pe personajul nostru deoarece era singurul capabil să-şi „toarne“ colegii. Îi raporta periodic, fără nici o urmă de remuşcare, tot ce se întîmpla în clasă, cine mai sare gardul şi fuge în oraş, cine cu cine este prieten, dacă cineva are nemulţumiri şi care sînt acelea. Maistrul îl încuraja, prevăzîndu-i un viitor strălucit. Ştabului îi plăcea rolul său, mai ales că situaţia de „om de încredere“ îi permitea mici răzbunări asupra unor colegi care îl supărau cumva. Dacă nu exista nimic de reproşat, inventa el ceva, provoca o situaţie şi „duşmanul“ nu rămînea nepedepsit.

I s-a părut firesc să fie chemat, într-o zi, la directorul şcolii profesionale. Acesta avea în birou un domn căpitan care i-a propus să semneze un angajament pentru sprijinirea „organelor noastre vigilente care apără cuceririle clasei muncitoare“. „Oricum, dumneata eşti, deja, un tînăr de nădejde ce are în faţă un viitor strălucit“, a continuat directorul sigur pe el, ştergîndu-şi, cu o batistă mototolită şi de culoare incertă, chelia plină de transpiraţie. A semnat fără să se gîndească pentru că, aşa cum nu-i plăcea cartea sau sapa, nu-i plăcea nici strungul. Voia mai mult, să facă liceul la seral şi apoi să ajungă inginer. Ar fi fost, în mintea sa, răzbunarea supremă pe toţi cei care nu au avut încredere în el. Cînd, într-un moment rar de sinceritate, i-a spus tovarăşului director toate aceste planuri, acesta l-a încurajat: „Dar cum se poate, tovarăşu’... (şi i-a zis pe numele mic), tu eşti omul nostru, inteligenţa ta, abilităţile, totul te recomandă pentru aşa ceva“.

În rapoartele pe care le scria periodic pentru tovarăşu’ căpitan, totul era redat cu lux de amănunte. Mulţi colegi de-ai săi au părăsit dintr-odată fabrica, şcoala profesională sau facultatea, în urma acestor informări. Se mira şi el ce mare putere poate să aibă. Cu toţii îi erau duşmani şi nimic personal sau de altă natură nu rămînea netaxat.

Cînd a terminat liceul, la seral, era un adolescent care nu atrăgea cu nimic atenţia. Numai căutătura rea a sprîncenei stîngi se accentuase, trădînd un caracter îndoielnic, supărat pe toată lumea şi capabil de orice. Cînd să dea la facultate, tovarăşul căpitan, care-i devenise aproape ca un tată, l-a sfătuit să meargă la filozofie. „Scrii bine, domnule, şi te pricepi la oameni. Dumneata ai un talent uriaş şi un viitor mare, mergi la facultatea de filozofie“, i-a repetat rotunjind cuvintele şi apăsîndu-le ca unul care se pricepe foarte bine.

„L-au băgat“ fără examen, avînd un dosar impresionant. Începea să se profileze, deja, marea personalitate care se va afirma mai tîrziu. Facultatea a fost uşoară, dacă vom ţine cont că era obişnuit cu munca de partid şi cu idealurile teoretice şi practice ale „celor ce muncesc“. Numai că, după ce a terminat facultatea – nu ştim din ce cauză, probabil pentru că tovarăşii uitaseră de el –, a fost repartizat profesor într-un colţ uitat de ţară. Prea puţin pentru un destin atît de înalt.

Revoluţia l-a găsit în rolul unui umil profesoraş, secretar de partid într-o mică şcoală generală. Şi-a făcut, şi de această dată, cu prisosinţă, datoria faţă de ţară, îndemnîndu-şi colegii la calm. Pe „aia“ de chimie, mai negativistă şi pornită împotriva partidului, a ameninţat-o chiar că o dă afară din învăţămînt. A scuipat televizorul cînd a văzut că a căzut luminatul nostru conducător, înjurîndu-i cu voce tare pe golanii care au provocat aşa ceva. Zile şi săptămîni în şir a bolborosit vorbe neînţelese, din care soţia sa distingea uneori numele oraşului Timişoara.

Deşi supărat, deblocîndu-se posturile, a devenit „profesoraş de oraş“. S-a apucat şi de politică, înscriindu-se – evident, cum îi stă bine unui „intelectual“ – în partea dreaptă a scenei politice. Nimeni nu-i înjura mai rău pe comunişti decît ştabul. Pentru că nu-i prea plăcea cartea, a continuat să înveţe mult la „şcoala vieţii“, aşa cum îi plăcea adesea să spună. A învăţat să urască pînă la perfecţiune. Era neîndurător. Aceste calităţi l-au propulsat rapid pe scena politică. Unii spun că, mai mult, colonelul... şi-a reamintit de el şi l-a sprijinit mult.

Deşi n-o să vă relatez împrejurările, vă spun că cel supranumit „ştabul“ a ajuns chiar ministru. Era celebru prin modul în care îşi urmărea subalternii. Îl interesa totul, de la calificările acestora pînă la viaţa lor privată. Orice amănunt picant, care ar fi putut fi un posibil element de şantaj, era căutat cu asiduitate. Se purta ca un ştab cu subalternii şi se umilea ca un vierme faţă de şefii săi. Făcea totul din reflex, după o viaţă de minciună şi nimicnicie. La apogeul său nimeni nu ştia cîte feţe are. Dacă îi foloseai la ceva, îţi dădea bună ziua, dacă nu, nu. Îi promova pe tineri, într-un mod pervers, doar pentru a se folosi de ei. Lui nu-i puteai fi decît slugă sau duşman. Şi era periculos să-i fi duşman. Cei care l-au cunoscut vorbesc şi azi despre el ca despre un veritabil „om nou“ ceauşist – fără reguli, fără repere, fără scrupule. De altfel, se şi exprima, în toate vremurile, cu emfază, arogant: „Tu ştii, mă, cine sînt eu? Habar n-ai cu cine ai de-a face!“. Scorţos pînă în măduva oaselor, a purtat cravata şi costumul cu mîndrie, ca semne distinctive ale unei origini pe care şi-ar fi dorit-o „nobilă“. Este supărat şi azi pe fiica sa care l-a luat peste picior, într-o seară, spunîndu-i să-şi dea jos cravata înainte de a intra în cadă.

Ştabul nostru a cheltuit mulţi bani ai statului pe benzină, pentru maşinile „de serviciu“. Multe femei i-au fost secretare şi mulţi tineri cu studii superioare i-au fost şoferi. Mai ales pe ăştia din urmă îi plăcea să-i umilească. Îi plăceau mai ales maşinile negre cu geamuri fumurii – „să nu vadă proştii ce fac eu în maşină“. Unii spun că, dimpotrivă, se gîndea la geamurile fumurii ca la nişte protecţii împotriva celor cărora le făcuse mult rău.

După ce a condus şi reformat atîtea instituţii, azi se plimbă liniştit prin parc încercînd să impună aerul unei indiferenţe. Acea căutătură a sprîncenei a devenit hidoasă. Cineva mai tînăr îşi întreabă un coleg de generaţie: „De ce i se spune ştabul?“. Explicaţia, deşi o ştie tot oraşul, vine imediat: „Cînd era mai tînăr şi-a vopsit Dacia în negru ca să semene cu volga prim-secretarului“.

Dorel Dumitru Chiriţescu este profesor de economie la Universitatea „Constantin Brâncuşi“ din Tîrgu-Jiu.

Emisiunea "Punerea pe gînduri" din 14 iunie 2012, RFI România, cu Stela Giurgeanu, Nicuşor Dan şi Mirel Bănică. Realizator: Laurenţiu Colintineanu.