Spurcata sodomie la 1800

9 februarie 2006   Tema săptămînii

Potrivit Îndreptării legii, sodomia este un păcat de moarte: "sodomleanii nu se ceartă numai cu moarte, ce şi după moarte trupurile lor le bagă în foc de le ard". Sodomia primeşte o definiţie foarte largă: "cînd se împreună neştine peste fire cu vreun dobitoc", "cînd se împreună neştine cu fiece obraz parte bărbătească", cînd un bărbat se împreună cu copii sau "cela ce să va împreuna cu muiarea peste fire" sau "cela ce face vărsare cu mîna lui" (masturbarea), toate acestea "să chiamă că face sodomie". Dar sodomitul are şi corespondentul său feminin: sodomleanca. Astfel "oricare muiare va meşteşugi de va mearge la altă muiare, ca un bărbat, cu meşteşuguri ca acealea cum am scris şi mai sus, şi frecîndu-se eale acolo de va arunca sămînţa una la alaltă, ce să zice de vor face acel lucru desăvîrşit să se stîmpere de poftă, atunce pre amîndoao să le omoară". De asemenea, "care muiere va face în loc de bărbat cu vreun copil, aceia să-i facă moarte ca unii sodomleance". Sub o largă pălărie sînt condamnate pedofilia, homosexualitatea, lesbianismul, indiferent de sexul "sodomitului", pedeapsa fiind foarte grea: moartea, prin tăierea capului şi prin arderea trupurilor. Păcat şi delict politicesc în acelaşi timp, sodomitul este judecat şi condamnat mai întîi de "judecătorul bisericii" care îl afuriseşte, iar apoi de "judecătorul mirenesc" care-i "face moartea". În documentele vremii, sodomia nu are vizibilitate decît în anumite contexte: în cuplu, în prăvălie şi în interiorul mănăstirilor. Sodomia în cuplu Condamnată este sodomia comisă în interiorul cuplului. Glava 181, zaceala 1, cuvîntează astfel: " Poate muiarea să ceară voe de la beserică să se desparţă de bărbat cînd-l va învăţa diavolul meşteşugul lui spurcat şi urît ce să zice să nu se împreune cu fămeaia-şi cumu-i fire, ce afară de fire. Dece atunce besearica-i desparte pînă în puţină vreame, pînă doară s-ar pocăi bărbatul de acest păcat spurcat, ce să zice de sodomie". Termenul de sodomie se referă, în vocabularul teologic creştin, la o serie de practici sexuale care înglobează, pe lîngă relaţiile intime între indivizi de acelaşi sex, şi raporturi sexuale anale sau orale comise în interiorul căsătoriei. În interiorul sau în afara relaţiei maritale, înclinaţiile homosexuale sînt condamnabile şi sancţionabile. Educate de mame şi urmînd sfaturile preotului, soţiile nu acceptă decît poziţia clasică - bărbatul deasupra femeii culcate pe spate - cînd este vorba de îndeplinirea obligaţiilor conjugale. Este de altfel poziţia recomandată şi de părinţii Bisericii. Orice "inovaţie" venită din partea soţului este privită cu suspiciune, orice cerere trezeşte nemulţumire şi refuz. Credincioase, temătoare, femeile se opun şi încearcă să reziste unor astfel de cereri bizare totuşi, dacă ţinem cont de ceea ce gîndeau despre sexualitate. Iar sodomia este întruchiparea păcatului, a răului, a deviantului, pîngărind nu numai pe cel care cere, ci şi pe cel supus. Şi dacă acceptă din teamă, silite de o bătaie zdravănă, şantajate, primul lucru pe care îl fac aceste femei este să meargă să se spovedească, să povestească totul preotului, atît pentru a mărturisi şi a fi absolvite de păcat, cît şi pentru a cere ajutor. De altfel, mitropolitul Antim Ivireanul, în manualul său, plasează sodomia printre întrebările chestionarului pe care preoţii ar trebui să-l utilizeze la spovedania creştinului. Teama de pedeapsă i-a făcut pe mulţi probabil să treacă peste aceste "greşeli" şi să nu le confeseze duhovnicului sau poate că ele nici nu sînt cercetate de către preoţi aşa cum îi sfătuieşte mitropolitul. Unele femei, asaltate de astfel de cereri, îngrozite de păcatul comis, înfricoşate de "chinurile" din patul conjugal, aleargă chiar de a doua zi la părintele duhovnic. Anastasia face mare vîlvă în mahalaua Sf. Ecaterina după o noapte cînd soţul îi cere "să facem împreunare amîndoi pe dinapoi"; speriată şi "temîndu-să de altă faptă fără de lege n-au primit", iar refuzul este însoţit de o bătaie soră cu moartea. Barbu din Dobroteşti, judeţul Dîmboviţa, se află la al doilea zapis prin care promite că nu îşi va mai înspăimînta soţia cu "cereri scîrnave" de sodomie. Maria din Bucureşti se vaită de bărbatul ei, Gligorie bărbierul, "că ar fi cu totul pornit la partea sodomiei şi că de multe ori a năvălit a săvîrşi cu ia şi nu s-ar fi lăsat, ştiută fiind acea a lui urmare şi de cătră stărostie pentru carele l-au certat şi cu bătaie". Biserica a considerat întotdeauna aceste tipuri de raporturi ca păcate foarte grave, deoarece puneau în pericol scopul primar al actului sexual: procreaţia. "Sodomia nu naşte rod" - cuvîntează Pravila. Iar "cela ce se va împreuna singur cu muiarea lui într-alt chip, iară nu cumu-i obiceaiul muerilor, aceluia răspunsu lui iaste de ispravă să-i facă moarte". Trecînd peste aceste prevederi, Biserica se arată totuşi destul de indulgentă şi, aşa cum recomanda o altă zaceală a Pravilei, îi dă şansa de a "se pocăi" şi îndrepta: cu un zapis de angajament şi cu aplicarea unui canon. În prăvălie Abia cînd înclinaţiile lui se manifestă în comunitate, punînd în pericol însăşi ordinea stabilită, sodomitul este pedepsit. De Panait cojocarul se plînge mai întîi soţia, Ivana, că la un an de la căsătorie "au început a o bate şi a o căzni, avînd obicei a face păcatul sodomii pentru care scîrnav lucru nesuferind, nesupuindu-se au mai fost jăluit". A doua jalbă este dată tot de soţie care îl acuză că "el (soţul, n.n.) avînd un ocenic copil la prăvălie au căzut în păcatul sodomiei cu dînsul". A treia jalbă este dată de tatăl numitului "ocenic", Panciul tufeciul, care povesteşte următoarele: "că avînd un copil, anume Hrizea, l-am dat la un Panait cojocar ca să-l înveţe meşteşugul cojocăriei şi eu, din porunca Măriei Sale lui Vodă, fiind trimis la Ţarigrad cînd am venit am găsit copilul acasă. Am întrebat pă mumă-sa de ce l-au luat de la meşteşug, copilul au spus cum că stăpînă-său l-au silit de au făcut cu dînsul păcatul sodomiei". Reclamat la marele agă, Panait este întemniţat, globit şi bătut; dar pentru că tatăl copilului, acuzatorul principal, îl iartă şi cade la pace pentru 10 taleri, este eliberat. Dar dacă ar fi să ne raportăm la ceea ce spune Pravila, pedeapsa ar fi fost moartea, avînd în vedere că Panait cojocarul şi-a sodomizat întîi soţia şi apoi ucenicul. El scapă destul de uşor de acuzaţiile unui tată indulgent: "s-au sculat doi, trei neguţători (fiindcă-l închisese) ca să-l iertu şi l-am iertat pentru rugăciunea neguţătorilor, lăsîndu-l în plata lui Dumnezeu. Şi au dat copilului 10 taleri". Nu îl iartă însă Ivana care acum are motive temeinice să ceară separarea pe care mitropolitul i-o acordă, sprijinindu-se pe lista 147, cap 181, zaciala 10, ce zice: "de să va afla bărbatul ce face sodomie nu o face numai cu muiarea lui, ce şi cu alta striină sau şi cu alt obraz, atunce muiarea va cere voie de la biserică să se desparţă". Ceea ce surprinde este atitudinea destul de tolerantă a celor din jur: trei negustori, tovarăşi de-ai lui, cu siguranţă, îi sar în ajutor şi intermediază pe lîngă tatăl copilului o înţelegere, trecînd peste gravitatea actului comis sau poate obişnuiţi cu astfel de raporturi ce se ţes în mijlocul prăvăliei între calfă şi stăpîn; tatăl, la rîndul lui, cedează foarte repede în schimbul unei mici sume de bani, lăsîndu-l pe vinovat în voia lui Dumnezeu şi considerînd probabil că pedeapsă mai mare decît cea divină nu are cum să primească. Biserica îl canoniseşte şi-l livrează "judecătorului mirenesc", dar marele agă acţionează asimilînd sodomia celorlate păcate trupeşti sancţionate de cutumă şi lege cu plata gloabei, bătaie, închisoare şi apoi libertatea. Călugărul şi sodomia Despre homosexualitatea călugărilor din mănăstiri s-a tot vorbit şi se vorbeşte încă mai mult pe la colţuri decît într-o analiză riguroasă cu susţinere documentară. Documentaţia nu este prea numeroasă, dar ea este spectaculoasă, pitorească şi surprinde cum această lume, aparent liniştită şi presupus spirituală, se lasă antrenată în jocul "diavolului" ce cu "meşteşugul lui spurcat şi urît" o perverteşte, o urîţeşte, o înscrie în lumea celor "proşti" şi "păcătoşi" laici. Abstinenţa, cuviinţa, evlavia sînt doar cîteva dintre calităţile pe care un călugăr ar trebui să le "îmbrace" odată cu rasa, dar nu întotdeauna ele chiar se şi potrivesc cu persoana ce a renunţat la lumea păcătoşilor, pentru a se ascunde în pocăinţă şi rugăciune între zidurile unui schit sau ale unei mănăstiri. Lucrurile nu stau prea bine nici măcar în interiorul mănăstirilor, unde călugării sînt şi mai greu controlabili, dacă stareţul nu are autoritatea necesară sau dacă el însuşi se lasă antrenat în tentaţiile lumii pămînteşti. Un caz este arhidiaconul Ştefan de la mănăstirea Cotmeana, fost călugăr la mănăstirea Mihai-Vodă din Bucureşti, se pare chiar slujbaş în cancelaria Mitropoliei. Ştefan este o figură aparte întrucît adună la un loc toate păcatele acestei lumi: hoţ, sodomit, gîlcevitor, pizmaş, semeţ. Mai întîi fură "nişte minée" ale mănăstirii Mihai-Vodă, apoi tot ce găseşte prin biblioteca şi cancelaria Mitropoliei: "am găsit la dînsul multe cărţi de ale sfintei Mitropolii, furate de dînsul, şi pecetea răposatului întru Isus Hristos, fratelui nostru kir Ştefan mitropolitul şi alte multe mărunţişuri" - notează anchetatorii. Ajuns la Cotmeana, Ştefan se lasă atras de doi dintre "oamenii" egumenului şi "ca un porc de cîine au sărutat pe un cafegiu al nostru, om striin fiind şi de altă lége carele l-am adus noi la pravoslavnica credinţă, încă şi pre altul şi le-au grăit cuvinte blestemăţeşti" - povesteşte egumenul Grigore. Cafegiul, care tocmai îmbrăţişase pravoslavnica credinţă, se indignează de comportamentul călugărului, întrebîndu-se probabil dacă nu cumva greşise cînd se lăsase convins de egumen să-şi lase legea sa pentru o "astfel" de ortodoxie. Puşi faţă în faţă, înaintea soborului, Ştefan ascultă mărturisenia victimelor. Cafegiul şi cealaltă slugă "aşa au mărturisit cum că nu numai că i-au sărutat cu rîvnă curvească, ci încă le-au grăit şi cuvinte asemenea sărutării". Sînt susţinuţi de călugării, preoţii şi slugile mănăstirii, întrucît Ştefan le poartă pizmă, "mozavirindu-i" pe unde se poate. Trimis la Snagov, spre pocăinţă, monahului sodomit şi mozavir i se oferă şansa de a reflecta şi mai ales de a se îndrepta. Dar dacă arhidiaconul Ştefan nu mai apucă să-şi pună-n aplicare pornirile sale, nu acelaşi lucru se întîmplă cu Teofil, proegumenul de la mănăstirea Căldăruşani. Acesta este dovedit "că au făcut sodomie cu ţiganii, însă ţiganii făcînd sodomie cu el", şi asta timp de doi ani cît a fost proegumenul mănăstirii. "Pentru această faptă rea şi spurcată", Teofil este decăzut la rangul de monah prost şi trimis surghiun la mănăstirea Tismana unde "să-şi plîngă păcatele". Din nou, aceeaşi distanţă între normă şi practică, din nou aceeaşi clemenţă care converteşte moartea în închisoare, păcatul în canon. Chiar din secolul al XVIII-lea se observă cum conduita desfrînată a călugărilor devine un loc comun. Homosexuali sau numai simplu afemeiaţi, beţivi sau cheflii, cartofori sau împătimiţi ai dansului, călugării invadează cotidianul şi, odată cu ei, imaginea ce se creează în jurul lor, se difuzează cu rapiditate în interiorul societăţii. Se ajunge astfel la manipularea facilă a acestor stereotipuri, facilitate întreţinută de bîrfă, zvonuri incontrolabile lansate în comunitate, purtate pe uliţă şi care se sparg pînă la urmă de zidurile Mitropoliei. Instituţia ecleziastică trebuie să le controleze, indiferent de falsitatea sau veridicitatea lor, căci însăşi faima Bisericii este atinsă. Imaginea controversată, plasată între două extreme atît de diferite - cinste, desfrînare - intră în jocul şantajelor de tot felul, se dilată şi se înnegreşte fără să existe prezumţie de nevinovăţie, căci există deja toposul ce o ia înaintea realităţii. Un caz ne arată cum se structurează şi cum funcţionează mecanismele unei astfel de imagini cînd adevărul este atît de aproape de minciună, cînd minciuna este însăşi adevăr, iar realitatea nici nu mai contează în ultimă instanţă. Înlănţuirea faptelor, contopirea poveştilor, graniţa fluidă dintre realitate şi ficţiune contribuie la întreţinerea şi perpetuarea toposului. La 1809, mănăstirea Butoiu se află din nou în mijlocul scandalului (un altul avusese loc în 1799 pe aceeaşi temă): egumenul Constantin este acuzat de "fapte înspăimîntătoare", iar jalba este purtată de doi ţigani "zurbagii", Lepădat şi cumnată-său, Stan, "zicînd că este cu ştirea a tuturor". Acuzaţiile sînt foarte grave: "pentru egumenul Constantin multe pîri făcîndu asupra-i, că dă la o vreme încoace s-au apucat de curvii şi că-i bate şi-i căzneşte, tăindu-i şi cu topor, arătînd că sînt sluţi mai toţi; cum şi pentru un copil de ţigan că l-au apucat ca să-l siluiască şi altele". Imaginea călugărului zurbagiu este completă: pervers, pedofil, curvar, violent. Ţiganii sînt strînşi "în faţa bisericii" unde li se citeşte jalba, ce-i uimeşte, dacă ar fi să-i credem: "mai pe urmă citind şi auzind ce coprindere are, cu toţi ne-am spăimîntat auzind lucruri care nici altădată nu s-au urmat". Protopopul plăşii, popa Gheorghe, este însărcinat să facă o cercetare foarte dură, nu numai printre robii mănăstirii, ci şi în rîndul călugărilor şi preoţilor din judeţ. Aceeaşi tactică din anii trecuţi: ţiganii se retrag în spatele unei neştiinţe totale, preoţii şi călugării aşijderea. Ţapi ispăşitori rămîn Lepădat şi Stan, neastîmpăraţi, iubitori de zavistie şi zurbă. Greu de spus astăzi ce s-a întîmplat la mănăstirea Butoiu între 1799 - 1809, dat fiind informaţia lacunară oferită de documente. Se observă însă construirea unor acuzaţii care duc la intervenţia puterii ecleziastice: egumenul Constantin a intrat în conflict cu ţiganii de pe moşiile mănăstirii, motivele ar fi putut fi diverse şi multiple, dar cei care îl acuză se servesc de ceea ce prinde cel mai repede şi cel mare bine: desfrîul şi sodomia. Pe de altă parte, acuzaţiile ţiganilor ar putea fi cît se poate de reale, dar desfăşurarea anchetei, sub presiunea fricii, putea să-i facă pe toţi ceilalţi să se desolidarizeze de purtătorii curajoşi ai jalbei şi să se ascundă în spatele neştiinţei. Aliniaţi în curtea mănăstirii, în plină iarnă, interogaţi "unul cîte unul", ţiganii mărturisesc ceea ce li se cere, ceea ce anchetatorii ar vrea să audă, ştiind că vor pleca, iar ei vor rămîne tot în mănăstire, iar soarta lor ar putea fi la mîna egumenului, indiferent care ar fi acesta. Pedeapsa aplicată "zurbagiilor" a fost de fiecare dată publică, pentru a servi de exemplu. Ei au, aşadar, în minte nu atît ruşinea, cît durerea fizică. Aşa s-a întîmplat şi de data aceasta, Stan şi Lepădat sînt bătuţi la tălpi în faţa celorlalţi, abia apoi puşi să dea zapis la mîna egumenului prin care "să-şi mărturisească învinovăţirea lor şi că vor face părăsire". (fragment din volumul Focul Amorului: despre dragoste şi se xualitate în societatea românească (1750-1830), în curs de apariţie la Editura Humanitas) Constanţa VINTILĂ-GHIŢULESCU

Mai multe