"Sprijinul public se manifestă, din păcate, doar cînd şi cînd"
- interviu cu Cristina GUSETH, director Freedom House România -
Înainte de Revoluţie, „activistul“ era, în fapt „omul partidului“, activismul în general fiind definiţia propagandei comuniste. Cum arată activistul azi, în democraţie?
Conceptul de activism se aşază destul de mult pe conceptul de voluntariat, amîndouă compromise în timpul comunismului. Voluntariatul se reabilitează treptat, la început mai mult formal, în CV-urile tinerilor, întrucît şcolile şi universităţile serioase, în special cele străine, acordă o importanţă deosebită interesului tînărului de a se implica în soluţionarea problemelor cu care se confruntă societatea. Mai ales pentru şcolile străine, poţi fii excepţional la învăţătură, dar dacă eşti egoist şi nu te interesează problemele societăţii în care trăieşti, nu ai nici o şansă de a se investi în tine. Cei care se implică în acţiuni voluntare încep să aprecieze efectul muncii lor şi să le pese de ceea ce se întîmplă în jurul lor şi, în acest fel, apare activismul bun, cel firesc, natural, cel practicat în numele unor valori care mişcă o societate înainte. În acest sens, activismul este un concept pozitiv, spre deosebire de felul în care era perceput în perioada comunistă. În societatea românească, sînt încă prea mulţi cinici care nu cred în capacitatea oamenilor de a îmbunătăţi situaţia existentă. Este adevărat că ceea ce văd în spaţiul public este de natură a-i încuraja pe oameni, dar afirmaţiile că manifestanţii de la Universitate au fost cumpăraţi cu bani mi se par jalnice.
Există vreo legătură între societatea civilă (ONG-uri) şi activism?
Activismul nu presupune neapărat implicarea într-un ONG, deşi, de multe ori, în societăţile cu democraţii consolidate, ONG-urile constituie un cadru în care poţi să depui o activitate voluntară în folosul societăţii.
Există în România mai multe societăţi civile?
Fără îndoială. Avem, de exemplu, o societate civilă reală, care are la bază o misiune în beneficiul societăţii, misiune care se regăseşte în programe, proiecte şi fapte concrete care servesc societatea. Şi mai există şi ONG-uri care fie sînt înfiinţate pentru a servi interese personale, fie pentru a sifona banul public.
Şi ce spune această scindare despre oamenii din ţara asta? Despre capitalul social?
Cred că dacă i-ai întreba pe oameni, într-un sondaj, dacă îşi doresc să trăiască într-o societate democratică, ar răspunde pozitiv într-o foarte mare măsură. Cred cu putere că statul de drept e temelia unei societăţi libere şi democratice, prin analogie cu structura de rezistenţă, fundaţia unei case – dacă temelia e şubredă, nici construcţia ulterioară nu va rezista. Oamenii, tinerii au, oarecum, aceste noţiuni, dar mai puţin însuşite, mai puţin transformate în convingeri, decît cei din societăţile cu democraţii consolidate. Ce văd în spaţiul public zdruncină zilnic aceste valori. Este greu să construieşti o masă critică în sprjinul acestor valori – asta înţeleg prin capital social, masa critică de oameni care sînt animaţi de un set comun de valori, iar aceste valori sînt repere ale sistemului democratic. Revenind la demonstraţiile din aceste zile, mie îmi dau o oază de speranţă, chiar dacă sînt, poate, wishful thinking.
În acest sens, ar trebui să se dea o mai mare importanţă educaţiei democratice în şcoală; cînd un tînăr termină liceul, să ştie ce presupune un stat democratic, statul de drept, buna guvernare şi modul în care puterile din stat se verifică şi se sprijină una pe cealaltă...
Vorbim despre publicul din România, vorbim despre acel segment pe care nu-l vedem în alegeri, care nu se implică, dar care ar putea, în mod evident, prin background-ul educaţiei, să schimbe ceva în societatea românească; să spunem că vorbim despre un procent pe care îl văd ridicîndu-se, în mod optimist, la 15-20%, un public cumva avizat, care are reperele necesare pentru o societate democratică, dar care, deocamdată, nu acţionează.
Ce îi opreşte?
Faptul că se uită în jurul lor şi nu văd sprijinul, nu văd şansa la alternativă.
Vorbim, aşadar, despre o minoritate a cărei implicare ar forma o zonă de impact social?
Ne lipseşte această zonă în care oameni cu interese şi principii comune să se poată aduna. Uitaţi-vă numai la ceea se se întîmplă în zona presei şi la faptul că ziariştii autentici din ţara asta nu şi-au făcut încă o asociaţie de tip profesionist, jurnalişti care să plece de la apărarea unor valori profesionale şi etice. Dacă se întîmplă, totuşi, să se unească şi să reacţioneze, lucrurile se petrec doar spontan, iar întîlnirile sporadice nu ajung să dea consistenţă unor acţiuni.
Credeţi în activismul de presă?
Cred că presa are şi acest rol: de a fi lider de opinie, de a contribui la setarea anumitor direcţii în rîndul opiniei publice. Bineînţeles, în România avem o problemă gravă din partea presei, care devine, uneori, un trendsetter doar pentru protejarea anumitor interese.
Tocmai. Cum rămîne cu obiectivitatea?
Sînt două lucruri diferite: pe de o parte, există faptele, pe care le prezentăm pur şi simplu, pe de alta – opiniile susţinute cu dovezi concrete. Mai vorbim şi despre conştiinţa şi onestitatea profesională pe care le are fiecare...
La noi, discursul majoritar despre presă şi despre jurnalişti susţine că aceştia sînt vînduţi, iar opiniile lor ar fi, de fapt, opiniile patronilor...
Din păcate, această opinie se justifică prin multe cazuri deja existente, dar eu susţin, cunoscînd mulţi jurnalişti (prin proiectele Freedom House dedicate lor), că în România există şi profesionişti autentici, ale căror opinii sînt bazate pe convingeri personale şi suţinute de fapte, jurnalişti care emit opinii avizate, în cunoştinţă de cauză. Dar, dacă nu-i cunoşti suficient de bine pe aceşti oameni, îţi este, într-adevăr, foarte greu să te informezi corect din presa autohtonă.
Cum sprijină Freedom House profesionalizarea presei în România?
De-a lungul anilor, am avut mai multe proiecte în această direcţie. Am avut un proiect care viza auditul de tiraj al ziarelor, apoi burse pentru jurnalişti în străinătate, în SUA şi Bruxelles – un proiect menit să expună jurnalistul român modului de lucru din redacţiile din străinătate, de a-i oferi astfel şansa fixării unor standarde pe care să le impună, mai apoi, aici. Am derulat, de asemenea, programe de documentare, la Bruxelles. Apoi, proiectul „Jurnalismul de investigaţie“ (care a debutat în urmă cu patru ani), proiect pe care îl consider o verigă în lanţul luptei anticorupţie – un alt domeniu în care Freedom House s-a implicat.
Cu alte cuvinte... „jurnalismul de investigaţie nu a murit“?
În presa „mare“, nu ştiu cîte dintre anchetele de investigaţie jurnalistică mai răzbat... Ştiu, însă, din culisele programului nostru, că unele investigaţii nu pot fi publicate în ziarele cunoscute, pur şi simplu din cauza intereselor patronilor, care sînt fie de natură economică, fie juridică, deoarece, recent, putem vorbi despre interese juridice pentru dosare penale.
Aici aş recomanda călduros platforma Rise Project, realizată de un grup de ziarişti de investigaţie, care prezintă foarte profesionist investigaţii jurnalistice, inclusiv o investigaţie despre Roşia Montană.
Pentru că vorbim de presă, avem la ora actuală o dezbatere publică autentică?
În mică măsură. Avem, de fapt, o gălăgie în loc de dialog, o mahala în loc de dezbatere; televiziunile (vorbesc despre televiziune pentru că sîntem un popor care încă se uită prea mult la TV) invită oameni fără nici cea mai mică urmă de competenţă, care ne spun răspicat ce şi cum ar trebui să gîndim. Azi, în spaţiul public ne vorbesc despre integritate oameni care au dosare penale.
Putem avea însă o cultură a activismului, în lipsa acestor dezbateri publice?
Cred că a început să se formeze un fel de activism. Totuşi, avem şi lacune. Oamenii care ies în stradă trebuie să ştie că, dacă nu sînt informaţi corect asupra problemei pentru care militează, riscă să fie manipulaţi. Totuşi, ieşitul în stradă în numele unei idei, unui principiu, mi se pare un început în cultura unui activism autentic, în care faci un efort pentru a schimba ceva. Repet: este însă foarte important ca cei care militează pentru ceva să fie bine informaţi.
România este o ţară cu multe probleme. Totuşi, care sînt cele care reuşesc să-i scoată pe oameni în stradă, pentru ce militează mai abitir românii?
Cred că mulţi avem o frustrare legată de lipsa unei alternative viabile în plan politic. Mai cred, de asemenea, că această frustrare este legată de nivelul ridicat de corupţie. Dar acestea sînt frustrări pe care nu le putem cuantifica. Şi în momentul cînd apare un subiect fierbinte, oamenii ies în stradă, realizînd o punte între revolta personală şi cea publică. Personal, însă, mi-aş fi dorit de mai multe ori ca opinia publică să se coalizeze pentru a apăra valori care ţin de statul de drept, de apărare a instituţiilor pe care se sprijină acesta; spre exemplu – anul trecut, cînd a fost un puci contra statului de drept sau cînd am apărat o instituţie ca ANI, pe care mulţi politicieni voiau să o desfiinţeze.
Aş fi dorit ca oamenii să iasă şi atunci să ne susţină. După ce politicienii au încercat să desfiinţeze ANI, trebuia ca oamenii să iasă în stradă, să pună presiune, să nu ne sprijine doar de acasă, din fotoliu. Sprijinul public se manifestă, din păcate, doar cînd şi cînd. Clişeele sînt încă foarte puternice.
Sîntem încă într-o fază a copilăriei, nu avem relaxare, nu reuşim să ne distanţăm şi personalizăm foarte mult. Spre exemplu, anul trecut, noi am ieşit să apărăm valori, iar atitudinea noastră a fost redusă la sprijinirea unor oameni politici – de aici s-a ajuns la afirmaţii de tipul băsişti, care stau pe acelaşi palier cu afirmaţiile ăia sînt plătiţi să iasă în stradă. Faptul că oamenii nu reuşesc să-i identifice pe aceia care reflectă valorile statului de drept reprezintă criza modelelor din societatea noastră.
a consemnat Stela GIURGEANU
Foto: L. Muntean