Spovedania unui globe-trotter
Nu am făcut ocolul globului pămîntesc pe jos, dintr-o singură încercare, dar, într-un sens mai permisiv al termenului globe-trotter, dacă pun cap la cap lungimile însumate ale călătoriilor mele, atunci pot susține că l-am înconjurat de nenumărate ori și am văzut aproape întreaga lume. Însă mult mai important decît această performanță în sine este faptul că, mai cu seamă după anul 1990, cînd granițele s-au deschis și am putut să călătoresc nestingherit, am fost martorul transformării planetei prin ascensiunea globală a turismului de masă și dezvoltarea unei economii a turismului menită să asigure o ofertă acoperitoare pentru cererea în creștere exponențială. Într-adevăr, oarecum paradoxal, numai făcînd turism am putut să conștientizez consecințele negative pe care acesta le are asupra mediului. Dacă iau în considerare intervalul ultimilor treizeci de ani, cel al accelerării masificării turismului, atunci pot spune că am trăit pe viu procesul schimbării statutului turistic al ființei umane din ființă contemplativă, dornică de cunoaștere și înzestrată cu spirit ludic, în cel mai rapace prădător care a existat vreodată pe planetă.
Într-un timp scurt, odată cu apariția societății de consum după al Doilea Război Mondial, turismul s-a transformat dintr-o activitatea elitistă, centrată pe descoperire și cunoaștere, dominată de scopuri formative și culturale, într-o veritabilă industrie în care profitul este asigurat de împlinirea scopurilor relaxării prin distracție și amuzament. Dacă în anul 1950 erau înregistrați numai 25 de milioane de turiști în toată lumea, în anul 1970 se ajunsese la circa 166 de milioane, pentru ca apoi să se producă boom-ul, cu 435 de milioane în 1990 și peste un miliard și jumătate în anul 2019, înainte de pandemie.
Să ne gîndim doar la resursele pe care le consumă turiștii, la poluarea pe care o produc și la deșeurile pe care le lasă în urmă în locurile vizitate. Întrebarea legitimă este dacă ecosistemul planetar poate suporta toată această agresiune permanentă a turismului de masă și dacă nu cumva, pe termen mediu și lung, pierderile sînt mai mari dacă le privim comparativ cu satisfacțiile personale ale turistului și cîștigurile unei industrii care, în unele țări, salvează bugetele naționale. Turismul are nevoie de un mediu de calitate, dar el distruge chiar acest mediu și devine o amenințare pentru echilibrul, diversitatea și frumusețea peisagistică a ecosistemului global. Așadar, avem un paradox al dezvoltării turismului în sensul că prin propria sa creștere își erodează decisiv posibilitățile de dezvoltare în viitor.
Încerc să punctez sistematic cîteva dintre agresiunile turistice asupra naturii.
De vreo jumătate de secol se vorbește despre atingerea limitelor creșterii economice ca urmare a epuizării previzibile a resurselor naturale. Este neîndoielnic faptul că turismul accelerează ritmul epuizării și al deteriorării resurselor și o face cu atît mai mult în zone care sînt deja în pericol de degradare. Să ne gîndim numai la resursele de apă necesare funcționării în condiții de confort a serviciilor turistice și la situația din ce în ce mai des întîlnită în unele zone costiere sau insulare în care utilizarea apei se face în detrimentul populației locale. De exemplu, un turist dintr-o stațiune mediteraneeană consumă în diverse moduri, de la apa curentă de la chiuvetă la apa menajeră, aproape 400 de litri pe zi, ceea ce reprezintă mai mult decît dublu față de consumul care revine unui localnic. Utilizarea apei pentru nevoile turiștilor presupune o infrastructură complexă de transport, căreia i se adaugă în aval stații de epurare, dacă sînt, căci de multe ori deversarea apei folosite se face cu generozitate în mări și oceane, cu efecte devastatoare și asupra ariilor naturale protejate.
Turismul, prin caracteristicile sale de activitate care suprasolicită ecosistemul și comunitatea ca sistem socio-economic, perturbă fluxuri funcționale și diminuează capacitatea naturală de regenerare a resurselor. Sînt binecunoscute acele cazuri în care pescuitul sau vînătoarea excesivă, făcute în scopuri de loisir și aventură, înțelese ca upgradări extra ale turismului comun, au dus la prăbușirea ecosistemelor în privința capacității lor de reproducere și la diminuarea populațională chiar pînă la limita amenințătoare a dispariției unor specii, așa cum ar fi cazul rinocerului negru în Africa tropicală sau al pelicanului creț din Delta Dunării.
O mare presiune
Turismul creează o mare presiune și asupra resurselor locale ale comunităților, de la resurse energetice la cele de hrană, indiferent de mărimea localităților turistice, că-i Barcelona sau Vama Veche, însă aceasta este cu atît mai puternică cu cît comunitățile sînt mai mici, izolate și depind aproape exclusiv chiar de industria turismului.
Aceste efecte sînt ușor de observat în cazul turismului sezonier, în special cel estival, cînd satisfacerea nevoilor turiștilor duce nu doar la un consum supradimensionat de resurse, ci și la producerea de deșeuri în cantități care depășesc capacitățile de stocare și de neutralizare, astfel încît mediul nu mai are timp să se regenereze în mod natural, ci devine din ce în ce mai deteriorat, ajunge la o stare departe de echilibru, iar de multe ori se atinge punctul de ireversibilitate, acolo de unde nu mai este cu putință reîntoarcerea la starea inițială: un peisaj este iremediabil deteriorat, ori o specie este pusă în pericol și devine amenințată cu dispariția.
Este cunoscut faptul că în urmă cu cîțiva ani Insula Boracay, o insulă paradiziacă din arhipelagul Filipine, a fost închisă complet turismului pentru a se face lucrări de igienizare întrucît aceasta devenise, potrivit spuselor unui oficial, o veritabilă hazna. În alte cazuri, localnicii sînt aceia care conștientizează că, în pofida unor avantaje de moment, turismul de masă subminează chiar potențialul turistic al zonei, așa cum s-a întîmplat anul trecut pe insula Komodo din arhipelagul indonezian, areal al celebrelor reptile dragon, cînd populația indigenă a blocat accesul turiștilor care, prin număr și curiozitate agresivă, puneau în pericol speciile pentru care insula este vizitată.
Turismul duce în mod firesc și la dezvoltarea unei infrastructuri specifice, de la drumuri la hoteluri, ceea ce presupune scoaterea din uzul agricol a unor terenuri fertile, defrișarea unor păduri, deteriorarea solului și apariția altor surse de poluare care devin permanente.
Vorbind chiar despre cazul României, este evident că dezvoltarea infrastructurii este necesară, iar în acest sens drumuri montane precum Transfăgărășanul sau Transalpina au rațiunea lor de a fi, însă și aici este nevoie de măsură și echilibru. În acest sens, mă întreb, nu doar retoric, dacă chiar aveam nevoie de un drum asfaltat care să urce pînă la Cabana Piatra Arsă, aproape de formațiunea geologică a „Babelor” din Munții Bucegi.
Toate aceste efecte antropice asupra naturii duc la schimbări ale peisajului natural, la deteriorarea lui, la pierderea de către acesta a frumuseții și a autenticității, precum și la punerea în pericol a biodiversității.
Nu în ultimul rînd, turismul de masă este și un factor al schimbărilor climatice, cu o contribuție în creștere la perturbarea actualelor echilibre, și așa destul de precare, ale ecosistemului global. În cele din urmă, deși turismul de masă este rezultatul creșterii nivelului mediu al veniturilor cetățenilor, el duce însă la creșterea riscurilor cu impact major asupra calității vieții. Într-un scenariu distopic deloc imposibil ne putem gîndi la o planetă obosită, murdară, invadată de deșeuri, urîțită, sărăcită în diversitate și în care mediul favorabil vieții a devenit unul complet artificial, întreținut prin instalații industriale.
Dar nu este încă prea tîrziu și putem evita catastrofa prin conștientizarea în primă instanță a pericolelor pe care le-am enumerat și prin adoptarea unor strategii de dezvoltare sustenabilă. Tot călătorind prin lume trebuie să remarc cu optimism faptul că am întîlnit deja bune practici prin care natura este conservată, reconstruită ecologic și salvată. Firește, nu este suficientă conștientizarea la nivel personal, ci sînt necesare schimbări societale, adică reprioritizări în politicile publice, consolidări instituționale specifice și noi reglementări care să fie operaționalizate cu fermitate.
Dar toate aceasta înseamnă că turismul de masă nu mai poate continua ca pînă acum, ci trebuie reinventat cu inteligență și sensibilitate.
Constantin Stoenescu este profesor univ. dr. la Facultatea de Filosofie a Universității din București. Cea mai recentă carte publicată: Filosofie și ecologie. Concepte, explorări, aplicații, Editura Universității din București, 2019.