Spontaneitatea în atelierele de scriere creativă

Majoritatea atelierelor de scriere creativă conţin un element de scriere spontană, deseori declanşat în urma unui stimul care poate conţine reacţia la vreun fel de imagine, o idee, un cuvînt sau un alt text scris. Spre exemplu, coordonatorul atelierului poate rosti o serie de date, iar participanţii scriu vreme de trei sau cinci minute, ca răspuns la acele lucruri. Nu e timp de făcut griji în legătură cu răspunsul corect, astfel încît orice cuvinte curg din stilou pe hîrtie, ele au izvorît din amintirile sau sentimentele persoanei în acel moment.

Lucrul important pentru mulţi scriitori este să-şi înfrîngă criticul interior, care încearcă să ne împiedice să scriem ce avem nevoie să scriem şi care creează un blocaj al cuvintelor care se aştern pe pagină. Teoria din spatele acestui tip de exerciţii este că, lucrînd astfel, îl învingi pe cenzorul din tine. Bineînţeles, fluxul cuvintelor pe care le aveţi pe pagină reprezintă doar un punct de pornire. Ce le sugerez studenţilor mei este să parcurgă ce au scris în cele cinci minute de „scriere liberă“ şi să vadă dacă pot identifica diamante neşlefuite, anumite cuvinte, expresii sau idei care ar putea fi un punct de plecare pentru un alt text. Eu însămi am început în acest mod o mulţime de poezii şi de naraţiuni, astfel încît ştiu că funcţionează. Şi întotdeauna mă surprinde ce eliberează aceste exerciţii de stimulare. Un sentiment uitat, o amintire sau o constatare care rezonează pentru autor.

Unii studenţi se împotrivesc acestor exerciţii, spunînd că nu le pot duce pînă la capăt. De obicei, le dau instrucţiuni foarte stricte – că stiloul trebuie să continue să se mişte pe pagină timp de cinci minute. Nu contează dacă ies la suprafaţă doar nimicuri, iar ei se gîndesc „Ce naiba fac? De ce mă pune să scriu chestiile astea?“... şi altele asemenea, pentru că, în final, în acele cinci minute, scriitorul se va reîntoarce spre un fel de conexiune cu lumea imaginii, a gîndului, a memoriei şi a emoţiei.

Poetul englez Philip Larkin spunea că poezia reprezintă o furculiţă şi un cuţit. Furculiţa străpunge emoţia sau imaginea sau ideea, iar cuţitul este acolo pentru a le cizela, într-un mod analitic şi tehnic. În mare parte, acest lucru este adevărat. Versurile şi cuvintele trebuie să fie prelucrate. Revărsarea iniţială obişnuită este prea prolixă, prea indulgentă cu sinele sau insuficient de precisă sau de originală. Sculptînd versurile, la fel cum un sculptor ciopleşte o bucată de lemn sau de piatră, ajungi să le transformi în ceva frumos şi autentic. Există o şcoală de gîndire care susţine că toată poezia ar trebui să fie spontană şi neforţată, dar eu nu cred în această idee. Poezia reprezintă un meşteşug, unul care este deprins pe parcursul multor ani de citit, gîndit şi scris. În general, poezia trebuie să fie modelată şi finisată. Însă recunosc că, din cînd în cînd, asemeni unui dar primit de la zei, o poezie poate ţîşni din stilou direct pe foaie, complet formată şi plină de viaţă. Se întîmplă, dar e un lucru rar.

Pauline Plummer este scriitoare britanică şi predă cursuri de scriere creativă la Universitatea Northumbria din Newcastle, dar şi în şcoli, centre pentru educaţia adulţilor sau închisori. Cea mai recentă carte publicată: From Here To Timbuktu, Smokestack Books, 2012.  

t raducere din limba engleză de Patricia MIHAIL