Spleen, loisir, fun şi metafizică

9 februarie 2012   Tema săptămînii

Caut o explicaţie scurtă şi la îndemînă a plictiselii. Dacă nu e pur şi simplu efectul inactivităţii, atunci ar trebui să fie apanajul celor sătui de propria viaţă. În familia mea s-a transmis prin tradiţie orală sintagma „lene cu slăbiciune“. Ori de cîte ori vreun copil se văita de plictiseală, era tratat cu empatie, „da, ştiu cum e, simţi o lene cu slăbiciune“... Cred că această expresie cuprinde perfect ambele chipuri ale spleen-ului. El nici nu s-a născut, nici n-a murit, este anistoric şi peren. Dar nu şi omniprezent. 

Mai precis, afirm că plictiseala nu este trăită şi nici măcar cunoscută în lumea rurală, pentru simplul motiv că satul (cel vechi, pentru că cel nou funcţionează diferit) nu cunoaşte loisir-ul, adică ţăranul nu are timp liber. Celor care vor contraargumenta cu numărul nesfîrşit de sărbători, creştine sau nu, pe parcursul cărora norma nescrisă impune interdicţia de a munci, le voi răspunde că sărbătorile satului nu oferă nici o secundă de stat degeaba. Sărbătoarea începe cu pregătirile: de cele mai multe ori, primenirea integrală a gospodăriei – adică o curăţenie mare – şi a individului – adică postirea, fie ea a gurii (fără produse animale şi fără vorbe rele), fie a privirii (fără indiscreţii şi fără păcat). La sărbători omul se roagă la biserică sau la cimitir, se împacă cu vecinii, se împărtăşeşte din hrana comună la hramuri sau la praznice, joacă la horă şi pune la cale viitorul apropiat, la cîrciumă. Se schimbă informaţii şi se transmit veşti între cele două lumi – a celor vii şi a celor adormiţi –, se iau uneori decizii importante pentru comunitate. Dar mai ales, cuvintele, gesturile şi purtările sînt atent supravegheate şi amendate de către cei bătrîni, pentru a nu fi încălcate datinile locului. 

În restul timpului, se mănîncă, se munceşte la cîmp, se trebăluieşte în gospodărie, se cresc copii, se bîrfeşte pe şanţ, se roagă la icoană, se înjură la cîrciumă, se doarme. Viaţa de zi cu zi era aşadar şi ea rînduită aşa cum au lăsat strămoşii şi se desfăşura cu grijă de gura lumii şi cu frică de Dumnezeu. Lipsurile aduceau speranţa mîntuirii, iar prisosul se transforma în prinos. Prin schimb de daruri şi ofrande se păstra echilibrul social, dar nimic nu se petrecea de la sine, ci prin efortul comun al întregului grup – familie, neam sau aşezare. Cînd şi de ce să te plictiseşti, cînd fiecare pas îşi avea rostul său şi răsplata sa – aici, sau pe ceea lume? 

În schimb, plictisul în forţă – de joacă, de prieteni, de şcoală, de examene, de citit, de televizor, uneori de vacanţe, de petreceri chiar, de meciuri, de concerte, de cluburi, sau deopotrivă, de o slujbă fără vizibilitate, de cumpărături ieftine, de călătorit cu troleibuzul sau multe asemenea – pare un fenomen al oraşului modern. Pentru că citadinul nu numai că are timp liber, dar este chiar preocupat de felul în care ar putea să-l petreacă. Timpul urban capătă măsuri şi ritmuri specifice, diferite de cel al naturii şi de cel al satului; calendarul orăşeanului creştin este asimetric, în ciuda faptului că sărbătorile îl împart din An în Paşte; curgerea sa cotidiană – timpul acţiunii – nu este major balansată decît de scurta perioadă a vacanţei, care preia dintr-un anumit punct de vedere însuşirile sărbătorii tradiţionale: ea este tot mai mult pregătită, ceea ce înseamnă – pentru marea majoritate citadină – substanţiale eforturi financiare (economia e şi ea un fel de postire a poftelor, lipsită doar de componenta transcendentă). Timpul vacanţei este în general gîndit ca antipodul cotidianului, aşadar norma comună prescrie inactivitatea totală, un fel de lene bine programată. Or, atunci cînd lenea sau distracţia se transformă în figuri impuse, e rost de plictiseală. Iar cînd contextul e lipsit de fun, plictiseala devine metafizică pură. Cum noţiunea de fun nu este cunoscută la sat, deşi rimează cu ţăran, pentru orăşenii care se duc în vacanţă la ţară (pentru că acolo le place şi străinilor şi pentru că aşa îi îndeamnă reporterii TV), lenea cu grijă pregătită tot restul anului va fi tulburată de marile întrebări ale lumii: Ce mi-a venit? Ce caut eu în vacanţă aici? Pentru ce am muncit tot anul? Viaţa mea se îndreaptă mai degrabă într-o direcţie proastă? 

Ioana Popescu este etnolog. 

Foto: V. Eftenie

Mai multe