Spiritele oraşului

Figură protectoare în religia romană, spiritul locului, genius loci, a fost extrapolat în prezent pentru a denumi atmosfera inconfundabilă a unui spațiu. În timpuri mai noi a apărut și ideea unui spirit al epocii (Zeitgeist), care coagulează tendințele majore și mentalitățile similare ale oamenilor care trăiesc în aceeași perioadă. Într-un oraș, spiritul locului se poate modifica odată cu cel al timpului sau poate rămîne, în linii mari, același. Supus unor regimuri politice foarte diferite și, implicit, unor construcții și distrugeri menite să le exprime, Bucureștiul mai păstrează doar foarte puțin din trăsăturile sale de acum 80 sau 100 de ani. A cunoscut, fără îndoială, cea mai mare distrugere urbană din Europa în a doua jumătate a secolului XX, oscilînd în continuare astăzi între identitate și dinamism agresiv, cu o pondere din ce în ce mai mică a celei dintîi în fața unui spirit al timpului plin de capricii.

Din acest motiv, întîlnim în București multe povești arhitecturale și umane nefericite, dar și unele fericite, în ciuda tuturor schimbărilor survenite în ultimele decenii. Cotroceniul, de pildă, un cartier nici prea vechi, nici prea nou, este una dintre acele povești fericite ale orașului. Ivit cu precădere la începutul secolului XX, trăsătura sa definitorie era și este abundența vegetației, îmbiind la plimbare trecătorul obosit de larma și de praful din centru. Curțile pline de verdeață, cîmpul ce străjuia cartierul în perioada interbelică, grădina regală și cea botanică formau un ansamblu plin de culoare, răcoare și cîntec. Barbu Cioculescu, fiul lui Șerban Cioculescu, menționa, într-un interviu la Radio România Cultural, plimbările la ceas de seară făcute de familiile prietene prin Grădina Botanică și restaurantul care se afla chiar în mijlocul acesteia. Românii păreau între cele două războaie ceva mai veseli, mai cheflii, clienții restaurantelor părăsindu-le în zori de zi vara, cînd numai noaptea se putea trăi și respira în voie. Un mozaic vioi de bodegi și cîrciumioare se înșira pe străzile orașului, servind bere Luther sau Bragadiru, vinuri noi sau vechi, nobile sau de mahala. 

Casele fiind ridicate în mare parte în aceeași perioadă, cu un regim de înălțime similar, Cotroceniul avea și are un aspect destul de unitar, compus în mare parte din două stiluri arhitecturale: cel neo-românesc de maturitate și cel modernist, funcțional și îndrăzneț. Deși destul de diferite, primul mizînd pe note tradiționale, al doilea pe minimalism, alăturarea lor nu șochează și nu indispune, clădirile fiind prezențe discrete și cochete. Ocolit de furia ceaușistă, ba chiar asimilat de nomenclatura comunistă care va ocupa casele burgheze (Ana Pauker și chiar soții Ceaușescu au locuit aici o perioadă scurtă de timp), cartierul își păstrează și astăzi mare parte din aspectul inițial unitar, întărit de spiritul comunitar care a dat naștere asociației Incotroceni. Acesta din urmă reușește să mențină viu și spiritul locului, conștientizarea propriei identități creînd premisele apărării ei în fața măsurilor potențial nefaste.

Dincolo de frumusețea arhitecturală a vechilor clădiri, cartierul (și implicit orașul) este compus mai ales din oameni, ei sînt ceea ce palpită, freamătă, dă viață ansamblului altfel tern. Nimic nu este mai trist decît un oraș părăsit, în care viața încremenește. Schimbările sînt normale, locuitorii vin și pleacă, mor și se nasc, însă uneori ele sînt induse artificial – s-a întîmplat în multe cartiere din București, unde vechii locatari au fugit în exil sau au ajuns în închisorile comuniste, iar clădirile au fost ocupate de oameni noi. Incongruența cu istoria locului și necunoașterea ei de către aceștia din urmă, mutilarea construcțiilor, creșterea animalelor de curte în grădini, lipsa de fonduri pentru întreținerea clădirilor au destabilizat configurația zonelor istorice. Calea Moșilor este poate cel mai dureros exemplu – spiritul centrifug al timpului a lăsat aici urme  de neșters.

Altădată arteră comercială vibrantă, Calea Moșilor are astăzi un aspect fantomatic. Dacă te plimbi pe trotuarele ei înguste, ești țintuit permanent de orbite goale, căscate tragic în fațadele clădirilor, de pereți fărîmicioși, ornamente ciuntite și tîmplărie mîncată de cari. Dacă ai fi lipsit 40 de ani din țară și te-ai fi întors de curînd, ai fi putut crede că am trecut printr-un război. Dar peisajul catastrofal de pe Calea Moșilor nu este rezultatul unor bombardamente aviatice, cu obuze de metal și explozibil, ci al unor bombardamente terestre, cu obtuzitate, indiferență și lipsă de reacție din partea autorităților. 

În secolul al XIX-lea, Calea Moșilor era străjuită de nenumărate cîrciumi și prăvălii, care vindeau fel de fel de mărfuri. Făcînd legătura dintre centru și bariera Oborului, lumea zgomotoasă de pe stradă era amestecată, pestriță, trăsătură care s-a păstrat pînă în zilele noastre. Aici a apărut în 1872 primul tramvai tras de cai, înființat de o companie englezească, iar în ziua inaugurării gospodinele și-au lăsat ciorbele, mamele copiii, negustorii mărfurile nesupravegheate și au ieșit cu toții în pragul ușii să vadă minunea. Pe vagon scria așa: The Bukarest Tramways, avînd și locuri amenajate la etaj, unde ajungeai pe o scară mică în spirală. Craii bucureșteni au speculat imediat această platformă neacoperită, de unde lansau flori și bilețele direct în odăile de la etaj ale domnișoarelor de care erau îndrăgostiți.

Ceea ce a mai rămas din Calea Moșilor, de la intersecția cu bulevardul Carol pînă la Piața Sfîntul Gheorghe, se află astăzi într-o avansată stare de degradare. De obicei este nevoie doar de o investiție majoră, cum ar putea fi reabilitarea hanului Solacolu și transformarea lui într-un spațiu comercial și/sau cultural, pentru a demara regenerarea unui țesut urban. De reinventare ar avea nevoie și porțiunea veche rămasă intactă din Calea Călărașilor, partea ei mediană ce a scăpat de distrugerile comuniste. Vopsite uneori în culori stridente, mutilate cu termopan alb sau prin supraînălțări, clădirile de aici agonizează aproape la fel de mult ca acelea de pe Moșilor, deși starea de abandon este mult mai redusă.

Una dintre vechile rute de intrare și ieșire din oraș, Calea Călărașilor sau Podul Vergului păstrează încă farmecul orașului jos, vegetal, presărat cu grădini și cu mici bijuterii arhitecturale. În 1904 găseai aici băcani, brutari, boiangii, bărbieri, cîrciumari, ceasornicari, cofetari, croitori, dogari, farmacia La Pelicanul de aur, magazine de încălțăminte, mașini agricole, potcovari, pictori, profesori, preoți, tapițeri, tutungii, sublocotenenți, locotenenți, căpitani și diverși funcționari ai statului. O arteră variată așadar, vie, negustorească, dar și funcționărească. În loc să regenereze în prezent zona, încă vie și eteroclită, primăria ia în calcul varianta lărgirii Căii Călărașilor, ce nu se poate face decît prin demolarea porțiunii ei vechi.

Această variantă pare paradoxală în zilele noastre, cînd peste tot în țările civilizate se vorbește despre memorie, regenerare urbană, orașe prietenoase și aerisite, viețuire armonioasă împreună. Autoritățile de acolo reactivează turistic și economic cartierele vechi prin salvarea clădirilor monumente istorice. Bucureștiul nu pare însă să facă parte din același peisaj, fiind mai degrabă un oraș în derivă, ce-și maltratează deopotrivă clădirile și oamenii, din ce în ce mai înstrăinați unii de alții, mai indiferenți, mai brutali. Cartierele orașului ar trebui să constituie, din contra, un întreg, să fie animate de colectivități locale active și conștiente de patrimoniul care poartă însemnele atîtor generații. Cazul asociației Incotroceni ar trebui „exportat“ și în alte zone emblematice ale Capitalei, pentru că orașul nu se poate apăra singur de abuzuri și indiferență, ci numai prin locuitorii săi și, de ce nu, prin poveștile și năzuințele lor. 

Andreea Apostu este membră ARCEN și doctorandă a Universității din București (Facultatea de Limbi și Literaturi Străine) și a Universității din Poitiers.

Foto: Alberto Groşescu, detaliu Calea Călăraşilor