Spirala naţionalism - sărăcie e greu de oprit
De ce birocraţii de la Bruxelles îşi bagă nasul în treburile noastre? Dar chiar aşa, de ce? „Cîinele moare de drum lung, iar prostul de grija altuia“ ne învaţă înţelepciunea populară. Ce treabă au ei, începînd cu preşedintele Comisiei Europene, comisarul european pe Justiţie, preşedintele Parlamentului European, preşedintele Consiliului European şi tot felul de preşedinţi şi de comisari din aceştia, să ne spună nouă ce să facem? Păi ce, noi le spunem lor ce să facă? Ce treabă au ei? Păi, toate astea se întîmplă pentru că sîntem o nenorocită de colonie balcanică. Ne-am vîndut ţara, iar lor le e frică să nu-şi piardă investiţiile făcute pe cîrca noastră. Nu avem conducători, ci avem slugi care-i servesc pe străini şi interesele lor. Păi, dacă am avea nişte conducători, români adevăraţi, care să lupte pentru popor, unde am fi noi astăzi!? Şi chiar aşa, „de fiecare dată prea ne speriem de Bruxelles, cine este Bruxelles-ul ăsta?“.
Mostra de discurs de mai sus, în care m-am bazat pe parafrază şi citat, este extrem de periculoasă. Acest discurs este periculos în general, dar este cu atît mai periculos cu cît îl întîlnim mai des la cele mai înalte niveluri ale statului: Preşedinţie, Guvern, Parlament. Cînd nu este practicat doar de politicieni needucaţi, prost informaţi sau, simplu spus, aerieni, este cu siguranţă rău intenţionat. Pentru că încearcă, în subsidiar, să inoculeze ideea că, da, am putea să continuăm un proiect de modernizare, propriu, original, fără ca Uniunea Europeană şi restul statelor membre să ne mai deranjeze. Nu, nu putem. În primul deceniu de după Revoluţie am încercat un proiect de modernizare, cunoscut sub numele de „reformă“, şi este în mare parte recunoscut ca fiind eşuat. Cel de-al doilea proiect de modernizare, „integrarea europeană“, a fost mult mai reuşit pentru că a presupus compatibilizarea legislaţiei naţionale, a procedurilor şi practicilor de guvernare cu cele din Uniunea Europeană, ceea ce a dat rezultate. A fost un proces ghidat, colaborativ, în care statul român a primit permanent asistenţă tehnică şi bani pentru a-şi moderniza instituţiile şi guvernarea locală şi centrală. Nu a fost perfect, dar a fost infinit mai eficient. Nu am suportat singuri costurile de tranzacţie specifice proiectelor de modernizare şi tranziţiilor, am avut un sprijin. Aderarea la UE a reprezentant o puternică recompensă pentru guvernele care trebuiau să elimine steguleţe şi să bifeze măsuri de modernizare. Europenizarea, ca proces şi model de dezvoltare, funcţionează, şi către ea tind statele care aşteaptă la uşa UE, fie că au invitaţie, fie că abia speră să primească invitaţie, cum este cazul Republicii Moldova, astăzi. Iar europenizarea este doar parţial un proces negociat. Se negociază doar termenele la care aquis-ul comunitar intră în vigoare pe diferitele sectoare, nu şi dacă intră în vigoare. Practic, Uniunea Europeană vine şi spune: aşa am făcut noi şi ne-a mers bine, aşa trebuie să faceţi şi voi, şi faceţi cum vă spunem noi şi vă va fi bine. Este apanajul celui care îşi permite să pună condiţii. Noi am solicitat aderarea, noi am visat să devenim membri, noi am transformat integrarea (proces permanent care continuă şi astăzi) în proiectul nostru de modernizare şi a fost bine, providenţial, că am avut această şansă.
Dar să revenim... de ce se bagă UE în treburile noastre?
Pentru că are dreptul şi datoria să o facă. Am decis semnînd Acordul de Asociere şi Tratatul Constituţional prin care am pus în comun (e mai corect decît a spune că am cedat) o parte din suveranitatea noastră cu restul statelor membre. Şi în acest scop am delegat instituţii pentru a veghea la respectarea tratatelor şi gestionarea în comun a suveranităţii. Iar liderii acestor instituţii asta fac, îşi fac treaba. Trebuie să recunosc că mă număr printre cei care au mai multă încredere în elitele şi tehnocraţii europeni, decît în politicienii naţionali. Iar eurobarometrele care ne-au cuprins şi pe noi au arătat, şi încă mai arată, că acesta este curentul principal în ceea priveşte opinia publică din România. Dar este oarecum impropriu să spunem că avem încredere în „politicieni europeni“. Îi ştim mai bine pe cîţiva care sînt şefi de state şi pe preşedinţii celor mai importante instituţii europene. Cînd spunem că avem încredere în europeni, spunem mai degrabă că avem încredere în guvernanţa europeană. Este acel tip de „guvernanţă fără guvern“ teoretizată în relaţiile internaţionale ca fiind non-ierarhică şi la care participă atît actori publici, cît şi privaţi, de la nivel central, regional sau local, din diferitele sectoare economice. În acest context, un guvern naţional nu este decît unul dintre actorii acestui proces de guvernanţă politică şi economică.
În gîlceava sa cu restul lumii, şi mai ales cu liderii europeni care nu-i cîntă în strună, Crin Antonescu greşeşte profund cînd personalizează. Ei sînt doar vîrful aisbergului, sînt ultima instanţă care trimite semnale atunci cînd lucrurile o iau razna într-un stat membru. Aşa se explică, într-o bună măsură, şi reacţia întîrziată a acestora. Cînd într-un stat membru se întîmplă derapaje periculoase, în afara standardului de democraţie şi libertate, de genul Jörg Haider în Austria, Viktor Orbán în Ungaria şi Crin Antonescu & Victor Ponta în România (observaţi cum aici nu se poate evita personalizarea), întregul angrenaj reacţionează. La Bruxelles, Strasbourg, prin restul capitalelor europene se vorbeşte prin birouri, prin comitete, la seminarii şi conferinţe, în universităţi, în cafenele şi peste tot pe unde oamenii se adună împreună, fiecare fiind o rotiţă a acestui angrenaj instituţional şi uman, unic în lume, pe care-l reprezintă Uniunea Europeană. Şi nu se vorbeşte de bine, se vorbeşte de rău. Prin poziţiile lor antieuropene, atît Crin Antonescu, cît şi Victor Ponta sînt priviţi cu mare neîncredere în Europa. Cu cît vor rămîne mai mult în fruntea ţării, cu atît ne vor face mai multe deservicii: nu ne mai pot ţine şi reprezenta agenda. Să sperăm că partidele lor vor găsi modalităţi de a-i înlocui.
Practic, nu avem alternativă de dezvoltare, la UE. Alternativa este să devenim o societate şi un stat precum Ucraina (statul cel mai comparabil din regiune cu România). Rusia, Turcia, Ţările Arabe nu pot fi modele pentru noi. Iar Elveţia sau Singapore sînt utopii, wishful thinking. Ca stat, ca naţiune, am da dovadă de o imbecilitate fără margini dacă ne-am îndepărta de proiectul european. Păcat că cei mai tineri nu au cunoscut sentimentul de a sta pe margine. Este dureros să observăm cum discursul naţionalist ia proporţii, cum oamenii sînt încă atraşi de el, cum este eficient, cum prinde. Evident, totul se va întoarce împotriva noastră, aşa cum se întîmplă întotdeauna cu statele care practică un astfel de tip de discurs. Spirala naţionalism – sărăcie este greu de oprit. Naţionalismul şi sărăcia se alimentează reciproc. Naţionalismul oferă imaginea idilică a statului independent şi puternic, mîndru sub soare şi nealiniat. Doar că noi nu vrem să fim mîndri şi singuri, izolaţi, vrem să muncim, să studiem, să trăim în Uniunea Europeană.
Cînd credem că reprezentanţii Guvernanţei Europene reacţionează pentru a-şi proteja investiţiile făcute aici sau pentru ca finanţările din fonduri structurale şi de coeziune să nu fi fost făcute în van, vedem doar o mică, foarte mică parte a adevărului. Ei sînt în primul rînd îngrijoraţi de propriul proiect, minunatul lor proiect politic, în care ne-au prins şi pe noi. Orice recul şi precedent retrograd ce se poate crea în continuarea, în forma aceasta, a construcţiei UE este ceea ce deranjează cu adevărat în Europa. Mai ales cînd astăzi, după recesiunea economică, vocile care cer o integrare şi mai profundă sînt şi mai puternice, şi mai numeroase.
Şi să nu uităm, noi avem nevoie de Uniunea Europeană, Uniunea are mai puţin nevoie de noi. Sînt capabili actualii noştri lideri politici să înţeleagă acest evident adevăr? Sau măcar le pasă?
Ciprian Ciucu este director de programe la Centrul Român de Politici Europene.
Foto: L. Muntean