Speranța nu e moartă, speranța se transformă...

Seară de seară, asemeni majorităţii dvs., adorm cu speranţa că mîine copilul meu va avea o zi mai bună şi va fi sănătos, că bărbatul pe care îl iubesc va continua să mă iubească şi mîine, că sănătatea deja şubrezită a părinţilor mei nu va fi şi mai mult alterată, că la serviciu oamenii îşi vor ţine cuvîntul, iar ceea ce am planificat se va realiza cît de cît şi voi reuşi să plătesc teancul de facturi aflate pe dulăpiorul din hol şi poate pun şi ceva deoparte. Din cînd în cînd sper să cîştig la loto, deşi am un sentiment de vinovăţie gîndindu-mă că, de fapt, sper să piardă cîteva milioane de concetăţeni pentru ca eu să am satisfacţia unei sume de bani nemuncite. Speranţe! Pentru ele încerc să marchez momentele rare alături de cei care îmi sînt dragi, strîng bani pentru şcoala copilului meu şi încerc să îi transmit ceea ce cred eu despre educaţie, merg conştiincioasă la serviciu, şi la 40 de grade, le plătesc din cînd în cînd părinţilor analizele medicale, iar, rareori, cumpăr un bilet de loterie. Fac ceea ce faceţi şi dvs., fiecare, în felul său.

Nici speranţele, nici acţiunile mele nu îmi aparţin, de fapt. Ele sînt ale lumii din care vin, ale dvs., ale tuturor. Eu doar le populez cu oamenii din apropierea mea, cu conjuncturile mele particulare. Ele aparţin societăţii, sînt ceea ce lumea din jurul meu mă învaţă, uneori mă manipulează, alteori mă obligă să ştiu, să fac, să pot să sper. Pornind de la maxima socratică a lui „cunoaşte-te pe tine însuţi“, Kant, cu secole în urmă, ajungea la concluzia că întreaga filozofie s-ar reduce la cele patru întrebări fundamentale: „Ce pot să ştiu?, Ce trebuie să fac?, Ce pot să sper? şi Ce e omul?“. Sîntem, aşadar, produsul unei culturi acumulate din generaţii în generaţii, produsul unor instituţii înţelese ca moduri definite, din punct de vedere social, ale lui „a face“, avem în noi, cumva prestabilite, o logică a curgerii timpului, o imagine despre viitor şi un loc pe care ni-l rezervăm în istoria mai mult sau mai puţin personală. Or, în condiţiile în care valorile, ca fundament al culturii unei societăţi, sînt permanent puse în discuţie, în condiţiile în care instituţiile sînt supuse unei accentuate decadenţe, iar condiţia umană este discreditată într-un mod oficial şi aparent legitim, sigur că întrebarea „ce pot să sper“ pare să ne inducă un răspuns cu siguranţă nihilist.

Nu. Nu este deloc aşa. Avem în continuare speranţe. Şi eu, şi dvs. Speranţe, aşa cum sînt cele pe care le-am descris la început, la care se adaugă, în funcţie de preocupări şi nevoi, speranţe noi sau doar în haină nouă: o casă, o maşină, o şcoală mai bună pentru copil, o mobilă nouă de bucătărie, o carte bună, o funcţie, un loc nerestructurabil. Cîţiva dintre noi speră să înveţe mîine ceva în plus faţă de ceea ce ştiu azi, să descopere, să afle ceva interesant. Eu sper să mă exprim astfel încît dvs. să mă înţelegeţi...

Noi, cei trecuţi de prima tinereţe, dacă stăm şi analizăm speranţele noastre de acum, în comparaţie cu cele pe care le aveam acum douăzeci, sau doar cu zece ani în urmă, constatăm că ceva s-a schimbat: speranţele noastre au devenit mai mici, ca sferă a lumii pe care o pot cuprinde. Se referă astăzi doar la noi, la familie, la părinţi. Uneori îi cuprind şi pe cei cîţiva, din ce în ce mai puţini, prieteni. Cea mai mare parte dintre noi a încetat să mai spere ceva pentru spaţiul social care depăşeşte această demarcaţie a sferei private, să spere ceva pentru vecinătatea, pentru cartierul, pentru comunitatea sa, pentru semenii săi profesionali sau de vîrstă. Sîntem din ce în ce mai singuri şi mai individualişti în acest orizont al proiecţiei pentru viitor. Şi, ca şi cum nu ar fi fost de ajuns această dimensiune liliputană, speranţele noastre, într-o perspectivă temporală, au devenit şi foarte reduse, foarte „copilăroase“, să spunem. Cele mai multe dintre speranţele de astăzi se referă la „mîine“, la săptămîna aceasta, luna, anul acesta. Rareori peste cîţiva ani, şi asta pentru că prezentul e greu de înţeles, pentru că lumea în care trăim are reguli atît de schimbătoare, încît speranţele noastre se comprimă într-un viitor imediat, într-o dimensiune temporală redusă, singura în care mai funcţionează încrederea, în care mai putem să proiectăm cu realism modul de viaţă pe care îl cunoaştem. Dar cred că ar mai fi de remarcat un ultim aspect. Din ce în ce mai mult, speranţele noastre au în centru propria noastră imagine, felul în care noi apărem în ochii celorlalţi, ele se învîrt în jurul unei frumuseţi, statut, erudiţii dezirabile pentru societatea în care ne aflăm; din păcate, adesea, doar pentru această societate. Ne uităm, tot mai des, în oglinzile unor alteri mai mult sau mai puţin semnificativi, într-un narcisism din ce în ce mai accentuat, cultivat sau doar marketizat de lumea noastră.

Sper să îmi fie bine mie, azi, iar lumea să mă admire sau să mă invidieze pentru asta. Mulţi au astăzi doar speranţa de a fi eroii timpului prezent. Prea mulţi sînt cei care vor astăzi să se suie pe podiumurile unor concursuri care nu au valoare dincolo de ziua de astăzi.

Dar ce putem face pentru speranţele noastre? Să încercăm să respectăm regulile, atît cît putem, iar cînd nu, să nu încălcăm normele prea tare, deşi vom constata repede şi aproape întotdeauna că „merge şi aşa“. Să mai încercăm, poate, să aflăm cît mai multe despre lumea în care trăim, deşi, dacă nu reuşim, vom constata că „nimeni nu a murit de prostie“. Ne mai putem uita cînd şi cînd cu invidie la capra vecinului sau a grecului sau a neamţului, după caz, dar şi cu bucuria că au şi ei faliţii şi nenorocirile lor. Cu alte cuvinte, facem ce făceam dintotdeauna. Supravieţuim. Supravieţuim pe cont propriu, ca un personaj celebru din filmele americane.

Nu poate fi chiar aşa de rău. Noi am supravieţuit de ceva vreme. Aşa am trecut secole. Aşa am trecut şi prin comunism. Este cert însă că am trecut şi prin perioade în care aveam alte speranţe, speranţe pentru o altfel de societate, în ansamblul ei, speranţe pentru români în general, speranţe pentru tineri, speranţe pentru muncitori, speranţe pornite din vise, din idealuri. Am avut perioade în care am gîndit în cincinale, în decenii, în ere. Dar lumea de atunci s-a schimbat. Nu neapărat în zilele Revoluţiei. Începuse să se schimbe acea lume cu mult timp înainte, dar, sigur, s-a transformat mult mai vizibil după aceea. Altruismul şi întrajutorarea au devenit tot mai rare, idealismul este astăzi sporadic şi aproape ilar, individualismul tot mai acut. Speranţele s-au schimbat şi ele odată cu lumea în care trăim. Utopiile se destramă, civismul scade. Dar am devenit ceva mai pragmatici, mercantili şi, poate, mai fericiţi.

Cîţi dintre cei care au fost pe străzi în zilele Revoluţiei au sperat că după douăzeci de ani România va arăta astfel? Probabil foarte puţini. Pentru că mecanismul de acţiune a fost, chiar şi atunci, tot cel al supravieţuirii. Am sperat din tot sufletul în acea vreme într-o schimbare, dar una pe termen scurt şi fără o direcţie anume. Pentru că nu ştiam, pentru că nu puteam face mai mult, pentru că nu puteam spera mai mult.

Speranţele noastre de azi, aşa cum cred că arată ele, nu sînt în măsură să schimbe lumea, cel puţin la nivelul perceput al unei generaţii. Sigur, la scară istorică lumea se schimbă, şi noi odată cu ea, într-un traseu poate ciclic, în care întrebările kantiene îşi vor găsi noi răspunsuri şi vom afla, probabil, prin urmaşii noştri, postulate noi rezultate din răspunsul la interogarea „ce e omul?“.

Speranţele societăţii noastre ne schimbă însă pe noi, ne dau un sens al imediatului, ne determină acţiunile, ne conturează dimensiunea fericirii. Lumea în care trăim este rezultatul speranţelor noastre cumulate de ieri, de alaltăieri, de ani sau decenii, ale intersecţiei între speranţele noastre egoiste şi cele ale semenilor noştri, între speranţele noastre de a fi sau măcar de a părea mai buni, mai concişi, mai expliciţi în ceea ce facem, ce spunem, ce dobîndim şi speranţele similare ale celorlalţi. Aşadar, e lumea cea mai bună posibil.

Speranţele noastre de azi, mici, copilăreşti, narcisiste sînt, pentru cei mai mulţi, legitime şi fireşti şi ne transformă în cetăţeni dezirabili pentru societatea în care trăim. O lume în care un detergent îţi readuce „albul cel mai alb“, în care orice fel de creaţie devine artă, chiar dacă majoritatea conchide că ar fi fost „doar un experiment“, în care ne propunem ca minim 30% dintre liceeni să termine şi o facultate, chiar dacă nu ştiu foarte bine cu ce se ocupă gramatica. O lume în care fericirea se atinge prea lesne şi prea des se vinde „la ofertă“ în supermarket, o lume în care inelele de logodnă contează din ce în ce mai mult ca gramaj. O lume în care speranţa nu a murit, ci doar s-a transformat.

Da, e o lume frumoasă în felul ei. Nu mai plînge Jane...

Ana Bulai este sociolog. A absolvit un masterat în Filozofie în cadrul Universităţii Bucureşti, este doctorandă în Ştiinţe Politice la SNSPA, cercetătoare în ştiinţe sociale şi autoare a mai multor studii şi lucrări în domeniul social.

Fotografie realizată de Andrei Iliescu.