Speranța din colțul regretului
Pe aproape orice ton l-ai pronunța, cuvîntul „regret” are, pentru cei mai mulți dintre noi, un aer chic, de nostalgie romantică. Adultul cu regrete e un om care a avut cîndva un viitor. Chiar dacă fostul viitor nu i s-a concretizat în prezent așa cum se aștepta, ceva din aura lui îl însoțește toată viața. Asta se verifică cel mai bine în cazul intelectualilor: îmi amintesc că, în facultate, aveam doi profesori deveniți pînă la urmă alcoolici fără operă, despre care ni se șoptea cu respect că „au fost cîndva tineri de viitor”. Sigur, pentru cel care trăiește într-un prezent perpetuu, fără viitor, viața e mult mai simplă și, în general, lipsită de regrete, dar astfel de indivizi sînt atît de puțini încît istoria nici nu-i prea pune la socoteală. Între cele două extreme, se află o categorie destul de numeroasă de oameni care își impun să nu aibă regrete și care, ca să reușească, se conving, singuri sau prin intermediul coaching-ului motivațional, că prezentul e doar suma alegerilor pe care le-au făcut în trecut. Ca toate automotivațiile, și aceasta are doza ei de iluzoriu, dar prezintă avantajul că îți oferă o imagine de sine mult mai reconfortantă decît simplul regret. Și e întotdeauna însoțită de o geană de speranță. Ce poate fi mai plăcut decît să te imaginezi la o răscruce de drumuri, toate la fel de necunoscute, la fel de pline de promisiuni și/sau primejdii, hotărînd, de liberă voia ta, pe care să o apuci? A fi, măcar pentru o clipă, singurul Dumnezeu al propriei vieți e visul de aur al omului, cu fiorii de groază aferenți cu tot.
Dacă mă uit, fără vreun exces de nostalgie, în urmă, cred că am avut în viața proprie nu mai mult de două astfel de răscruci. Prima a fost cînd a trebuit, la sfîrșitul facultății, să îmi aleg profesia. Dădusem și luasem două examene de angajare: la Arhive și la Televiziunea Română, puteam fi jurnalistă sau arhivistă, două profesii despre care, la vremea aceea, știam la fel de puține lucruri. Orice aș fi ales, nu puteau urma decît o aventură și o inevitabilă descoperire de sine. În chip ciudat, cea mai mare temere a mea nu era că voi alege greșit, ci mai degrabă că, la capătul oricăruia dintre cele două drumuri, eu, cea nouă, s-ar fi putut dovedi o dezamăgire pentru mine, cea veche. În procesul de cumpănire au intervenit – cum altfel? – sfătuitorii din jur. Cea care aproape a reușit să mă pună pe gînduri a fost o profesoară, doamna Lucia Popa. La o șuetă ca între femei, printre paharele de șampanie de la absolvire, mi-a spus în treacăt: „Uită de Arhive, Arhivele, pentru o femeie, înseamnă moartea carierei!”. Coroborat cu visul tatei de a mă vedea vedetă TV, sfatul ei era cît pe ce să mă hotărască. Totuși, între ce așteaptă lumea de la mine și propria mea pace interioară, rareori mi s-a întîmplat să nu știu ce să aleg. Arhivele, chiar și cu fața lor de atunci, de loc în care comunismul uitase să moară și amenința să devină veșnic, mă ademeneau cu cîntecul de sirenă al documentelor și cu perspectiva unei vieți studioase, mult mai pe măsura mea decît alergătura sterilă a vieții de jurnalist. Așa că, în pofida opiniei majoritare, am ales Arhivele. Au trecut de atunci 25 de ani în care am regretat de cel puțin 25 de ori, dar niciodată într-atît încît să mă dezic de argumentul decisiv. E drept, povestea încă nu s-a terminat.
În fine, într-un moment cînd regretam mai tare prima decizie, viața mi-a dat din nou ocazia să aleg, de data asta dacă voiam să continui să trăiesc în România sau, dimpotrivă, să fac ce făceau tot mai mulți oameni din jurul meu, adică să emigrez. O dată în plus, am ales drumul cel mai lipsit de povîrnișuri, adică am rămas. N-a fost la fel de simplu ca prima dată, mi-a luat doi ani să înțeleg că viața de imigrant nu mi-ar fi adus, mai mult decît aceea de arhivist român, recolta așteptată de satisfacții. La urma urmei, indiferent ce ai alege în viață, alegerea cam despre asta e: despre promisiunea unei recolte pe măsura nevoilor tale. Așa cum regretul însuși, tot despre asta e, numai că, în cazul lui, e vorba fie despre promisiuni trădate, fie – iar asta mi se pare mult mai greu de remediat – despre nevoi pe care ți le-ai calculat greșit.
Nu știu alții ce simt, dar pe mine, una, recoltele nu m-au trădat niciodată pînă la capăt. M-au surprins, asta, da, aproape întotdeauna, plăcut sau neplăcut, însă din acea surprindere s-a născut mai mereu șansa unor noi alegeri. Altfel spus, o nouă sursă de speranță. Relația mea cu regretul e relația leneșului norocos pe care viața îl ia pe sus și îl distrează ca la tiribombe chiar dacă, aparent, el nici măcar nu se ridică de pe canapea. Sînt genul de relativist care nu crede în catastrofe finale: chiar și pe drumul fără întoarcere trebuie să existe măcar două-trei cotituri. Oamenii ca mine nu cred în regret fiindcă, în colțul regretului, întrezăresc mereu o speranță. O fi de bine? N-o fi de bine? Știu că istoria o scriu învingătorii, dar de judecat, o judecă cei care, măcar la răstimpuri, își iau răgazul de a privi totul de pe o canapea, inclusiv propria viață.
Alina Pavelescu e arhivistă și scriitoare. Cea mai recentă carte publicată este Sindromul Stavroghin, Humanitas, 2019.
Foto: wikimedia commons