Spectator

Aveam 10 ani. Era iarnă și mama m-a luat cu ea la Bulandra. Sala de la Grădina Icoanei era ticsită de lume, așa că am stat amîndouă ghemuite pe niște trepte. Nu-mi dau seama cît a durat spectacolul. Știu doar că n-am mișcat și-am ieșit de-acolo buimacă, fascinată, aproape speriată. Tot ce se petrecuse pe scenă lovise ca un tsunami: dramă, scene tensionate, urlete, Gina Patrichi, Rodica Tapalagă, Tamara Buciuceanu-Botez, Victor Rebengiuc. Era decembrie 1986, iar montarea –magica Dimineață pierdută a Cătălinei Buzoianu. A fost prima mea experiență de spectator într-un teatru din afara lumii copiilor. Șocul de la care a pornit totul.

În adolescență și-n studenție am consumat teatru într-un ritm furibund. Mergeam și de cîteva ori pe săptămînă, vedeam spectacole de mai multe ori, știam pe dinafară bucăți de text, nu ratam mai nimic din ce ieșea nou în București. Recunosc că la toate astea a contribuit decisiv și faptul că mă-ndrăgostisem de un tînăr actor. La 20 de ani, am fost suficient de inconștientă încît să dau examen la Actorie. Din fericire, am picat după a doua probă, scutind lumea teatrului de o prezență perfect inoportună. (Cam cum am scutit lumea traficului, după ce mi-am luat permisul și-am constatat că sînt o catastrofă la volan.) Am continuat să merg la teatru, cu și mai mare admirație pentru oamenii în stare de ceva ce mie-mi era peste puteri.

Nu-mi amintesc ce s-a întîmplat pe la 25 de ani, cînd am rărit considerabil descinderile la teatru. Probabil faptul că începusem să mă apropii mai mult de film, iar scena părea, brusc, încremenită în timp și neinteresantă. Vreo zece ani am ajuns sporadic în cîte o sală de spectacol (fapt pe care-l regret temeinic, întrucît – guess what? – nu mai pot recupera montările din vremurile alea). A fost un fel de „deceniu pierdut”, la modul oarecum stupid, oarecum asumat.

Recuperez, în schimb, de vreo zece ani încoace. Pofta de teatru a revenit, odată cu lucrurile noi care se-ntîmplă și-n perimetrul românesc. Modul în care au evoluat opțiunile legate de texte, regizorii conectați la prezent, inventivitatea pe alocuri încîntătoare, excentricitatea deloc gratuită, soluțiile scenografice imprevizibile, toate astea m-au reîmprietenit cu teatrul. Mărturisesc că evit montările clasice pînă-n măduva oaselor, în care totul – de la text la regie și decor – a rămas la momentul premierei mondiale, dar și că mi se subțiază entuziasmul cînd văd aduceri la zi cu orice preț. Din fericire, există deja (și apar încontinuu) atîtea mostre de echilibru între nou și vechi, de „exagerare cu măsură”, încît, dacă n-aș avea altceva de făcut, aș putea activa cu normă întreagă în scaunul de spectator.

Nu e cazul, așa că mă mulțumesc cu cîteva expediții teatrale pe lună. Spun „expediții” fiindcă de-acasă, din Bragadiru, e aventuros de-ajuns în centrul Bucureștiului, dar și pentru că, de vreo trei ani încoace, am descoperit deliciile vizionărilor transjudețene. „Navetele culturale” care se organizează către Craiova, Sfîntu Gheorghe, Constanța (sau alți poli teatrali din afara ariei obișnuite de acoperire) sînt ocaziile perfecte de a explora pe sistem 3 în 1: vezi un spectacol relevant, ai cîteva ceasuri să bați la pas orașul și-ți treci în agendă o ditamai lista cu lucruri de făcut data viitoare. Mi s-a întîmplat la Craiova, cînd, după trei drumuri la Teatrul „Marin Sorescu”, pentru spectacole de-ale lui Radu Afrim sau semnate de László Bocsárdi, am ajuns la concluzia că următorul pas firesc e un city-break. Unul care a inclus o montare a lui Bobi Pricop, două ceasuri petrecute în Muzeul Național de Artă, o vizită la minunatul Centru „Constantin Brâncuși” și, bonus –fiindcă era decembrie –, Tîrgul de Crăciun. E limpede că-n orice oraș ai merge, dacă-ți permiți luxul de a rămîne măcar două zile, îți treci în cont cîteva experiențe despre care le vei vorbi și altora. Și poate că turismul teatral va deveni un trend.

Nu știu cînd și dacă vor deveni un trend reprezentațiile la care să nu sune absolut nici un telefon, la care să nu întîrzie nici măcar un spectator, la care locurile să nu rămînă goale doar fiindcă niște „importanți” au primit invitații și nu li s-a părut esențial să se și deplaseze pînă acolo. Fă un efort să ocupi scaunul ăla, ca și oamenii de pe scenă să se simtă importanți.

A merge la teatru ar trebui să fie un exercițiu de generozitate: nu doar cu aplauzele, la final de spectacol, ci și cu cei de lîngă tine. Încearcă să-i deranjezi cît mai puțin: sînt „nevoiți” să împartă spațiul cu tine, nu există Netflix pentru teatru. Nu face fix lucrurile pe care o voce politicoasă te roagă din difuzoare, înaintea reprezentației, să nu le faci. Dacă te-ai străduit să te-mbraci frumos, ca să fii privit cu admirație, străduiește-te să nu sari în ochi în timpul spectacolului. Și da, e lăudabil că, din postura de proaspeți părinți, continuați să mergeți la teatru. Dar deloc lăudabil să veniți cu bebelușul de nici 6 luni în cărucior, să-l lăsați în foaier, apoi să faceți – cu schimbul – ture nesfîrșite din sală la el și înapoi, pe o podea care scîrțîie. S-a întîmplat pe 4 februarie 2023, la o premieră de la Odeon. După ce-am ieșit din teatru, pe lîngă gîndurile legate spectacol, în capul meu roiau întrebări: ce-or vorbi oamenii ăștia, odată ajunși acasă? Povestește fiecare ce-a apucat să vadă și refac împreună puzzle-ul? N-ar fi fost mai simplu să vină pe rînd la teatru? Oricum n-au stat împreună, tot două bilete ar fi plătit, iar copilul ar fi rămas acasă, supravegheat de un părinte. Și, la urma urmei, ce i-a putut determina să vină „în formulă completă”? Mai mult ca sigur, situația asta bizară ar merita o piesă și-un spectacol de teatru doar ale ei.

Diana Popescu este jurnalistă și scriitoare.