Spectacolul „de acasă” pe marile scene și înapoi

27 octombrie 2011   Tema săptămînii

Vremea megaspectacolelor pare să fi apus. După Woodstock (1969), nu ştiu să se mai fi adunat jumătate de milion de oameni la un festival. Cît despre recordul din 1979 al lui Jean-Michel Jarre, care strîngea în Place de la Concorde un milion de spectatori, ideea pare azi mai degrabă desuetă. 

Odinioară, asemenea aglomerări constituiau în bună parte o demonstraţie de forţă: tinerii hippy adunaţi la ferma Woodstock simţeau, în afara plăcerilor estetice, nevoia de a afirma o unitate de atitudine. Idolii lor de atunci – Joplin, Hendrix, Creedence Clearwater Revival, Baez – erau purtători de mesaj, nu pur şi simplu vedete ale showbiz-ului. 

Astăzi, consumul de masă este tot mai mult înlocuit prin cel de nişă. Standardizarea producţiei a cedat locul personalizării produselor. Consumatorul vrea mai degrabă să se distingă (uneori, asta însemnînd distincţie) decît să se conformeze. Nu altfel s-a întîmplat în lumea divertismentului. În anii ’60, Sala Palatului, cu cele 3000 de locuri ale sale, ni se părea o culme a progresului în materie de confort cinematografic. Astăzi, sălile mall-urilor au una-două sute de scaune, dar culmea rafinamentului pare să fie atins de sălile VIP, de dimensiuni aproape familiale.  

Fenomenul se datorează, în bună parte, şi faptului că un segment important al divertismentului s-a mutat în spaţiul domestic, odată cu răspîndirea a tot felul de obiecte care te ajută să ai acasă aproape toate facilităţile tehnice ale sălii de spectacol, fiind, ca bonus, scutit de zgomotul floricelelor ronţăite de către vecinul de scaun. Aşa cum a apărut maşina care-ţi aduce „coffee-shop la tine acasă“, sau brutăria în propria bucătărie, era inevitabil să apară aparatul casnic de proiectat filme în trei dimensiuni. 

Arta „live“ s-a adaptat şi ea noilor condiţii. E acum de bonton ca la ziua de naştere a copilului să aduci unul-doi circari profesionişti, iar mulţi absolvenţi ai facultăţilor de teatru îşi plătesc facturile cu banii căpătaţi pe la botezuri, unde interpretează o scenetă cu nişte ursitoare. Asta ca să nu mai vorbim de petrecerile tele-miliardarilor, la care sînt invitate să cînte vedete din străinătate. 

Dar nu la fel stăteau lucrurile cu cîtva timp în urmă? Tablourile marilor pictori împodobeau palatele puternicilor zilei, înainte de a ajunge în muzee (invenţie relativ tîrzie, datînd din epoca Iluminismului). Cărţile au fiinţat sute de ani în cîteva exemplare copiate de mînă, apoi au fost tipărite în cîteva zeci de exemplare, înainte de a ajunge la tirajele de masă; astăzi, actul lecturii are drept referent cu pondere tot mai mare blogul, un fel de artizanat al literaturii. Horele erau jucate în bătătura din faţa crîşmei, înainte de a fi instituţionalizate la Căminul cultural şi apoi desfigurate la „Cîntarea României“.  

Masificarea actului de cultură a fost, iniţial, rezultatul punerii în practică a ideii de democratizare. Fie că a fost expresia Iluminismului (în Occident), fie că s-a numit semănătorism (la noi, în perioada interbelică, cînd s-a răspîndit, între altele, instituţia Căminului cultural), ideologia era cam aceeaşi: cultura aduce bunăstare. Căminul cultural a intrat rapid în viaţa cotidiană a satului românesc – aici şi-au făcut oamenii nunţile, aici au fost „lămuriţi“ să intre în colectivă, aici au văzut primele filme, au împrumutat (dacă au făcut-o) cîte o carte. Ca orice instituţie, a fost deturnată în anii comunismului, transformată într-un instrument de impunere a culturii oficiale. Asta nu înseamnă că el nu pătrunsese adînc în viaţa ţăranului. 

În anii ’70, am asistat la un fenomen spectaculos de transportare a Căminului cultural în spaţiul urban. Era epoca marilor migraţii de la sat la oraş produse de industrializarea socialistă. Sute de mii de ţărani veniseră în Bucureşti (mai ales din Moldova), ca muncitori în marile combinate industriale. Deşi muncitori în cartea de muncă, ei rămăseseră ţărani în obiceiuri, fără a deveni vreodată orăşeni adevăraţi. La Casa de cultură „Înfrăţirea între popoare“ (undeva în Bucureştii Noi), ei reuşiseră să organizeze, în fiecare sîmbătă seara, o horă moldovenească în toată regula, cu taraf format din aceiaşi ţărani-muncitori, la care „socializa“ toată suflarea moldoveanului cu reşedinţa în Bucureşti. Nu era doar horă, căci apăreau sarmalele, plăcintele „poale-n brîu“ şi vinul de casă. Practic, se reconstituia acolo, preţ de cîteva ore, în acea mahala bucureşteană, un sat moldovenesc, iar oamenii îşi reîncropeau, pentru scurt timp, identitatea pe care erau pe cale de a o pierde. De prisos să spun că acolo s-au pus bazele multor familii ai căror fii au devenit orăşeni autentici. 

Tot nişte „marginali“ sînt cei care încropesc astăzi spectacole de teatru sau concerte în tot felul de locuri insolite (subsoluri, hale abandonate sau pur şi simplu – cum mi s-a relatat – apartamente de bloc), punînd în fapt o cultură diferită de cea dominantă, de pe „marile scene“. Evident, în condiţiile „nişării“ despre care vorbeam, diferenţa dintre „mainstream“ şi culturile alternative e din ce în ce mai estompată.

 Mircea Kivu este sociolog.

Mai multe