Specii, mituri şi soluţii – interviu cu Ovidiu Neculai BUFNILĂ, purtător de cuvînt al SOR

Ce este SOR?

SOR este Societatea Ornitologică Română, la care se mai adaugă și Bird-life Romania. Sîntem confundați cu o instituție a statului, dar nu e așa. Sîntem un ONG. Sîntem primul ONG de mediu care a luat ființă în România, în 1990, în februarie. Denumirea provine de la o tradiție în mediul european: Royal Society for the Protection of Birds, care este un ONG. Sînt tăticii birdwatching-ului și ai protecției păsărilor. Tradiția a pornit de la ei și de la doamnele din înalta societate care voiau să salveze păsările, pentru că pălăriile de prin 1900 aveau pene de egrete. Femeile au zis e cazul să treacă la pene artificiale. Noi facem educație, conștientizare și mai ales studiu. Ca să studiezi păsările, trebuie să monitorizezi populațiile lor. Ca să poți să spui cutare specie e în declin sau nu, trebuie să studiezi populația dintr-o anumită zonă pe mai mulți ani. Noi încă sîntem începători față de cei din Marea Britanie. La ei, de pildă, găsești hrănitori pentru păsări în 80% din case. Noi am început să avem hrănitori prin parcuri, și anul ăsta ne ducem în încă opt alte mari orașe din România. Însă la noi mișcarea e încă incipientă.

Sînt mai multe păsări în România decît în alte părți?

Da. Ideea e simplă: România se află pe unul dintre cele mai mari culoare de migrație, Via Pontica. Dar mai sînt și păsările sedentare, precum, de pildă, pițigoiul mare. Avem păsări în pasaj, precum cocorii, care cuibăresc în Suedia, se duc să ierneze în Israel prin România. Anul trecut, cel mai mare stol de cocori a fost surprins în Berceni: 90 de cocori fotografiați cu telefonul mobil. Spectaculos, iarăși, e un stol de berze. Și nu sînt doar cele de la noi. Sînt și cele din Polonia, care trec pe la noi și se duc spre Istanbul. Avem păsările clocitoare, cuibăritoare, care vin la noi să-și depună ouăle, au habitate, au resurse de hrană. Și mai există o categorie: pentru unele sîntem țară caldă. Pentru gîscă, de pildă. Gîsca sălbatică din Siberia vine, gîsca cu gît roșu. Și mai avem specii accidentale. Cum a fost, anul ăsta, cucul pestriț. Pescărușul lui Franklin, care e din America de Nord. Atunci e bătaia peștelui, cînd mai toți ornitologii se înghesuie să le vadă.

Care sînt cele mai cunoscute păsări din România?

Barza albă e cea mai cunoscută. Simbolul fidelității, din antichitate. O vezi peste tot, e sociabilă. La ultimul recensămînt, din 2014, am reușit să numărăm 5400 de cuiburi. Ele vin în jurul lunii martie, se strîng în stoluri mari de vreo 600-1200, la margini de sat, și stau pînă pe la începutul lui august. Apoi pleacă spre Bulgaria, Turcia, Bosfor, Africa. Și celelalte vin din Europa. Se găsesc în Dobrogea, Muntenia, Banat. Rămîn pe lîngă o groapă de gunoi, un fel de șaorma cu de toate pentru ele. Apoi pelicanii. Toată lumea vrea să-i vadă în Deltă. Noi am avut un proiect pentru pelicanul creț, cea mai mare pasăre din România, pentru că nu mai avem dropie. Vulturii au dispărut de la noi, doar mai apare cîte unul accidental, cum a fost, anul trecut, un zăgan care a venit din Franța. Mai e și pelicanul comun. Iarna am văzut pelicani pe Olt. De ce? Pentru că o parte dintre ei iernează pe lacurile de lîngă Dunăre și pe Valea Oltului. Ei sînt migratori, cei comuni migrează pînă-n Grecia, dar o parte aleg să ierneze aici. Cea mai mare colonie de pelicani comuni din Europa e la noi. Sînt inteligenți, o parte din adulți stau să crească puii tuturor, în timp ce ceilalți pleacă să-i hrănească, e ca un fel de grădiniță.

Ce ne puteți spune despre inteligența păsărilor?

Corbii, de exemplu, nu pot scoate un cadavru din zăpadă, în schimb țopăie acolo unde e hoitul, pînă vine un lup sau un urs, apoi se hrănesc și ei. La bătrînețe, puii de corb vin și-și hrănesc părinții. Tot corbii se împerechează pe viață. Dacă vrem să le găsim atribute ale inteligenței umane, le găsim. Acvilele pun doar două ouă: unul dintre pui îl omoară pe celălalt, ca el să rămînă și să aibă mai multe resurse de hrană. Ciorile iau nuca din copac, o pun pe jos, așteaptă la semafor să se facă verde, a trecut mașina și a spart nuca, vin și o mănîncă. Ori zboară la înălțime, îi dau drumul nucii pe ciment, apoi vin și o mănîncă. Sînt păsări inteligente, sînt păsări care, dacă sînt -luate de mici din natură, ajung să se creadă oameni. Vei vedea un șoim care, dacă i-ai făcut un semn să se pună pe umăr, vine, apare imprinting-ul.

Dar despre alte specii de păsări, despre care circulă diverse mituri?

Cucuveaua: lumea crede că, atunci cînd cîntă cucuveaua, moare cineva. La priveghi, în casă, în Evul Mediu, se ținea geamul deschis și veneau, la lumînare, moliile mari, care erau prada preferată a cucuvelei. La ele venea, de fapt, cucuveaua. Englezii chiar importau cucuvele, le duceau la niște depozite de grîne în Australia, ca să mănînce rozătoarele de acolo. Rîndunica – o specie foarte sociabilă. Drepneaua neagră e confundată cu rîndunica. O pasăre care pînă la doi-trei ani nu mai vine pe sol și doarme în zbor, se reproduce în zbor, mănîncă păianjenii din aer –, care acum deja a plecat cu migrația înapoi. Poate fi văzută în Piața Universității. Migrează în Africa. Drepnelele au plecat deja. Rîndunelele și lăstunii or să ajungă și ele un pic mai tîrziu. Ele cuibăresc la cornișele caselor.

Răpitoarele de noapte. Tot ce înseamnă bufniță. Tot ce-i răpitor de noapte în România se numește bufniță. Fie că e cucuvea, fie huhurez, fie buhă. Sînt strigiforme, toate. Sînt păsări foarte charismatice. Se poate vedea din seria Harry Potter. Acestea au nișa lor, noaptea: au resurse de hrană, s-au adaptat la acest mediu, văd bine noaptea, au auzul extrem de bine dezvoltat. Un huhurez mic e în stare să audă tot pe o rază de doi kilometri pătrați. Știe și cînd a ieșit șoarecele. Vrăbii. Un indicator foarte bun despre sănătatea mediului. În București vedem vrăbii peste tot, mănîncă de pe mese. Pasionații de birdwatching se bucură cînd le văd. În Londra mai sînt doar vreo două sau trei locuri unde poți să vezi vrabia de casă, și astea sînt ascunse. Pentru că acolo te duce ghidul pe bani, atît de rare au ajuns.

Cucul. E o pasăre splendidă. Cucul pe care toată lumea îl știe după sunet și despre care se credea, la un moment dat, că nu migrează, ci se transformă în uliu păsărar. El este o pasăre perfect adaptată la modul de viață parazitar. Femela și masculul lucrează foarte simplu: au o siluetă care seamănă foarte bine cu răpitorul. Cu uliul. Trec pe deasupra cuibului păsării-gazdă. Specia-gazdă fuge, rămîn ouăle nepăzite. Cucul vine, își pune oul, care e mult mai mare. Dar, la colorit, seamănă cu specia pe care o parazitează. Dacă e o codobatură, de pildă, atunci oul o să fie cu picățele. Puiul ăla de cuc rămîne pentru mine un mare mister. Nu pleacă cu stolul, pleacă singur. De unde știe el să ajungă pînă-n Africa? Nu are hartă, nici GPS, totuși, știe cînd și unde să migreze. Păsările au cu totul alți stimuli pentru a începe migrația. Se scurtează ziua, resursa de hrană e mai puțină.

Ciocănitoarea. Ghionoaia. Verde și sură. Ambele sînt, de fapt, colorate cu verde pe spate. Sînt pasionate de furnici. Caută furnici în iarbă, și de asta sînt colorate cu verde. Avem ciocănitoarea pestriță mică și mare. Pe cît este de mare, pe atît de mică are limba. Ele fac adevărate galerii în copacii bătrîni morți din păduri.

Privighetoarea. O auzim seara. La colorit, zici că e o vrabie. Eu stau lîngă Poligonul Ilioara și am privighetoare roșcată prin preajmă. Și ciocîrlia cîntă frumos, dar ea preferă holdele, lanul, Bărăganul. Cîntecul ei e cel pe care-l auzeau străbunicii noștri cînd ieșeau la secerat. E o specie pe care românii au protejat-o tot timpul, pînă în 1996, cînd s-a dat liber la vînătoare, pentru că veneau străinii în România. În 2006, am reușit să oprim vînătoarea ei. Al doilea an, pe șest, ea a apărut iar pe lista păsărilor care se vînează. Carnea lor e bună pentru alții, românii nu au vînat niciodată ciocîrlii.

Pițigoiul. Albastru, de brădet, de livadă, codat. Stă acolo ca pițigoiul pe șuncă, se zice. Iarna ajung și pe la cămările și afumătorile oamenilor, și atunci atacă absolut tot ce e carne grasă. Într-o noapte geroasă, un pițigoi albastru, care e atîtica, ajunge să piardă cam 33% din masa corporală. Dacă pînă a doua zi nu a găsit nimic, e mort.

Sînt braconate unele păsări?

Problema e de multe ori de braconaj. Păsările cîntătoare, cu excepția graurului, a ciocîrliei și a cîtorva alte specii, nu se vînează. Au mai rămas doar cîteva care se vînează. Ușor-ușor, se vor reduce și astea. Dar celelalte sînt braconate. De pildă, sticletele, pentru că arată și cîntă frumos. Păsările sălbatice nu pot fi ținute în captivitate. Noi facem monitorizările de populație. Am identificat deja piețele din București unde sînt cele mai mari vînzări de păsări cîntătoare. Chiar am mai reușit să tăiem din elanul braconierilor. Ușor-ușor, au priceput și ei că prin piață nu mai e loc și au început să se ducă pe site-urile de vînzări. Pe site-urile astea există, însă, un buton de report. Și poți să-l accesezi și să spui de ce produsul pe care-l vinde omul ăla nu e OK.

Ce poate face populația pentru păsări?

Pe timp de iarnă – hrănitoare. Pe timp de vară – adăpătoare. Dacă aveți loc în grădină să puneți un cuib artificial, e perfect. Ideal pentru păsări e să le dai semințe de floarea-soarelui. Sînt precum cartofii prăjiți pentru copii. Le dai ceva de mîncare, niște apă, în orice caz, nu le iei acasă. Nici cînd vrei să le salvezi nu le iei acasă, ci le poți duce la un centru de reabilitare, dacă vrei. În ce ne privește, luăm măsuri de conservare în cele 17 custodii pe care le avem, arii protejate. Marea măsură e să le lăsăm în pace. Sînt specii periclitate, unde trebuie să intervii cu măsuri speciale. Cum e, de pildă, gîsca cu gît roșu, din care mai sînt în jur de 50.000 de exemplare în lume. Mai avem măsura de agromediu: agricultorii lasă, de pildă, o anumită cantitate de porumb pe cîmp, primind bani pentru asta. Soluția e să le lăsăm în natură. 

a consemnat Iaromira POPOVICI

Foto: Potozky Laszlo