"Specia literară numită «viaţă»" - interviu cu Ioana PÂRVULESCU

La inaugurarea oficială a Tîrgului de carte de la Göteborg din septembrie 2013, Ioana Pârvulescu, autoarea romanului Viaţa începe vineri, tradus în suedeză de Jeane Jarlsbo şi apărut la Editura 2244, a fost desemnată printre cei 12 prozatori în curs de afirmare distinşi cu Premiul European pentru Literatură.

Aţi debutat ca poetă, v-aţi făcut cunoscută ca eseistă, iar acum sînteţi premiată ca prozatoare. Ce înseamnă acest premiu – mai mult recunoaştere sau mai degrabă încurajare?

Mai degrabă răspundere. Asta au spus-o alţii, mai deştepţi ca mine, şi am preluat ideea: premiul reprezintă o obligaţie. De foarte multe ori, arătăm mai clar după ce luăm un premiu dacă ni s-a dat bine sau nu. Dar, dincolo de partea lui gravă – iar într-un premiu există întotdeauna şi aşa ceva, datorită selecţiei, a alegerii unei singure persoane dintre atît de mulţi –, sînt şi părţi vesele, iar la acest premiu au fost parcă mai multe, sau poate că eu am fost mai doritoare să mă bucur decît altă dată. Una a fost că, în trei zile petrecute la Bruxelles (care, într-un fel, ar merita un roman ele însele), am cunoscut 11 oameni (cu mine eram 12), nu furioşi, ca-n acel film antologic, ci – aşa mi s-a părut – care îşi păstraseră o mare doză de inocenţă şi de normalitate, în această lume care-o ia razna. Permite-mi să-i numesc, cum îmi vin în minte, pentru că de cîteva zile ne tot felicităm pe e-mail toţi cu toţi, care din Bruxelles, care din Berlin, din Ljubljana sau Copenhaga, din Bucureşti sau din Nicosia sau din Helsinki şi-aşa mai departe, pe harta Europei: Kristian şi Cristian (unul danez, altul spaniol), Marica, Lidija, Tullio, Gabriela, Faruk, Katri, Meelis, Isabelle, Emilios şi, cu voia dumneavoastră, Ioana. O altă parte foarte frumoasă, cea mai frumoasă pentru mine, a fost susţinerea morală venită dinspre prietenii din ţară, o adevărată explozie. Şi, am mai spus-o, fără bucuria celorlalţi, care să o întîlnească pe a mea, lucrurile chiar nu au sens pentru mine.

În ce priveşte poteca mea prin hăţişurile literare – poezie, eseu, proză –, ea corespunde, cred, unui traseu organic. Românca e născută poetă, aşa că, la 8 ani, compuneam balade. Apoi, am crescut spre eseu şi alte lucruri mai serioase, cum ar fi istoria literară şi traducerile, iar acum, cînd cred că am trăit destule şi chiar prea multe, am ajuns, în sfîrşit – şi nu se poate spune că m-am grăbit –, la roman.

Cărţile dumneavoastră despre secolul  19 şi interbelicul literar v-au ajutat să vă familiarizaţi cu epocile şi să vă scrieţi romanele plasate tot în trecut. Dar care e relaţia scrisului dumneavoastră cu prezentul?

Alunecoasă. Una dintre cărţile mele se numeşte Întoarcere în secolul 21, ceea ce înseamnă că prezentul e prezent. N-aş putea renunţa la tot ce am dobîndit în plus noi, oamenii de secol 21, ceea ce nu mă împiedică să observ şi ce-am pierdut. Permite-mi să-ţi citez din finalul unui articol pe care l-am scris recent (a apărut în revista Historia): „La sfîrşitul secolului al XIX-lea, România iese din haos ca lumea în poemul eminescian «Scrisoarea I». Se schimbă total. Se schimbă totul. Nu cred în ideea unei Românii eterne, pe vremea fanarioţilor, pe vremea lui Caragiale, pe vremea noastră. Pentru România, episodul cel mai bun a fost, fără îndoială, parcursul ţării în timpul lui Carol şi a urmaşului său Ferdinand. Cel dintîi coincide cu un moment de graţie din istoria omenirii, Belle époque. O fi vreo chestiune de vanitate «epocală» convingerea că erau şi ei exact ca noi, una de tip «Au prezentul nu ni-i mare?». Personaj principal în lumea lor era binele, personaj secundar era răul. Dacă nu înţelegem că rolurile erau distribuite invers, nu vom putea înţelege epoca aceea. «Celor de faţă şi viitori, sănătate!» era pecetea administrativă a lui Carol. Cei viitori sîntem noi, iar urarea ni s-a făcut de mii de ori. Măcar pentru atît şi Carol I ar merita un gînd bun din partea urmaşilor.“
Dacă pledez pentru cîteva din valorile trecutului, o fac în speranţa îmbogăţirii prezentului, inclusiv a scrisului prezent, iar nu în defavoarea lui.

Vă mai interesează eseul, veţi continua să mai scrieţi roman? Şi tot în acest gen?

Cel mai mult mă interesează, acum, la fel ca întotdeauna, specia literară numită «viaţă». Nu în ultimul rînd, specia literară (cînd poezie, cînd roman, cînd comedie, cînd, din păcate, tragedie şi adesea simplu articol sau notă administrativă) care e viaţa mea. Pe asta aş vrea s-o scriu tot mai bine de la un an la altul şi mă tem că e foarte greu de scris. E ca-n filmul Ziua cîrtiţei, mereu ratez.

Ca să nu ocolesc, totuşi, întrebarea, în faţa literaturii mă simt ca un gourmet: aş tot gusta din toate, mai puţin teatrul, pentru care n-am absolut deloc chemare, nu ştiu de ce. Aşa că permite-mi să scriu aici o listă cu ceea ce-mi face poftă să degust în viitor: „Dumnezeu şi Arghezi“ (eseu despre poezia mistică argheziană), „Jocurile secrete ale lui Ion Barbu“ (eseu despre poezia barbiană), Aurul pisicii (roman de dragoste – aş păstra doar titlul goethean dintr-un roman mai vechi), „Alfabetul doamnelor“/„Alfabetul domnilor“ (dublu eseu cu perechi literare), Inocenţii (poveşti din copilărie, care să se lege într-un roman, nu ştiu încă dacă pentru copii sau pentru adulţi), Oglinda veneţiană (memorii) şi Jurnal (post-mortem).

După cum vezi, planul e gata pînă la exitus şi chiar după. Îmi amintesc însă că şi Mihail Sebastian îşi făcuse o listă asemănătoare, din care cred că a apucat să scrie doar una sau două cărţi. Dar oare nu sînt cărţile cele mai frumoase cele nescrise vreodată?

a consemnat Marius CHIVU