Spaţiul public la Bucureşti şi la Viena
- între libertatea sălbatică şi decenţa binelui comun -
Dacă mergem la Roma şi vrem să aflăm cum trăiau romanii, vizităm forumurile şi băile publice. Spaţiul public al oraşelor e cel care ne reprezintă uneori mult timp după dispariţia noastră ca societate. E un indicator excelent al modului în care un oraş ştie să se autoregleze şi administreze; e materializarea relaţiei oraşului cu ideea de bine public şi una dintre temele esenţiale ale urbanismului. Iar urbanismul nu e altceva, în mediul construit, decît instrumentul de echilibrare a libertăţii individuale cu binele comun (Gemeinwohl, în germană, sau common welfare, în engleză).
Libertatea pozitivă şi cea negativă (în sensul dat de Sir Isaiah Berlin) îşi găsesc echilibrul într-un urbanism înţelept. Cît am voie să construiesc pe terenul meu fără să ating drepturile vecinului? Cum contribui sau nu, prin aceasta, la imaginea străzii? În această ecuaţie transpare imediat disputa clasică, dintre liberali şi socialişti, despre libertate individuală şi bine comun. În acest sens, Viena şi Bucureştii de astăzi par să fie două exemple opuse şi absolut ireconciliabile. Dacă Viena reprezintă un urbanism bine temperat, Bucureştii sînt un exemplu de „balcanism american“, de urbanism sălbatic. Spaţiul public al Vienei e unul în care valorile colective şi libertatea individuală se află într-o balanţă agreabilă. Se pune accent pe social şi, implicit, pe responsabilitate colectivă. Spaţiul public e definit de societate, mai ales prin reprezentanţii ei din administraţia oraşului. Importanţa comerţului şi a investiţiilor private e desigur esenţială, dar interesele mai degrabă efemere ale investitorului sînt subordonate indiscutabil valorilor oarecum perene ale comunităţii.
Un spaţiu public tipic vienez este strada comercială din cartierul istoric, de exemplu Graben sau Kärntner Strasse. Spaţiul „public“ bucureştean tipic e astăzi mall-ul. Bucureştii şi-au pierdut corso-ul de altădată, spaţiul public neutru, al tuturor (în care individul îşi exercită acea „libertate negativă“ de a nu fi re/o/primat în nici un fel, cerută de liberalismul clasic!), căci cetăţeanul nu mai e decît consumator şi, deci, vizitator de mall, pe teren privat, păzit nu de poliţia primăriei şi nu împotriva hoţilor, ci păzit să nu fure de către firma de pază a mall-ului.
Ce importanţă acordă primăriile celor două oraşe spaţiului public? Simplu: în Bucureşti, ele pun tăbliţe pe care scrie că acest părculeţ dintre două benzi zgomotoase de circulaţie a fost realizat de primarul X al sectorului Y (sau se ocupau altădată de „de-dughenizare“). Primăria are o singură secţie de urbanism cu foarte puţini angajaţi, fără rol de proiectare. Toate proiectele urbane sînt externalizate, ca după o involuntară idee liberală, a „statului suplu“, dusă însă la extremă. Fără secţie de proiectare, cu comisia tehnică de urbanism întrunindu-se doar pentru aprobări (căci ocupată în rest cu propriile afaceri), nu există practic un organism al oraşului care să ştie ce se petrece cu acesta, pe termen lung. Tema „spaţiu public“ nu pare să existe pentru aleşii de astăzi sau ea nu depăşeşte ideea părculeţelor. Conceptul de termen lung, „Bucureşti 2035“, rămîne din păcate doar în zona declaraţiilor de intenţie şi nu e popularizat într-un mod inteligibil. O excepţie notabilă sînt totuşi noile regulamente pentru zonele protejate, care, dacă vor fi aprobate în forma propusă acum vreo două săptămani, vor avea un impact esenţial asupra spaţiului public din oraşul istoric. Dar singurul „spaţiu public“ agreat cu adevărat de primarul general pare să fie... autostrada suspendată. După el, publicul bucureştean pare că nu se întîlneşte în pieţe, el doar... rulează, goneşte şi stă la stopuri!
Viena e la polul opus: în bună tradiţie habsburgică, primăria menţine un mare număr de funcţionari publici şi secţii de proiectare urbană cu vechime şi tradiţie. Urbanismul nu e practicat de o mică comisie sau de niscaiva staruri ale arhitecturii, ci de mai multe secţii cu angajaţi permanenţi. Vegherea asupra aplicării legilor urbane existente se face de o secţie separată. O altă secţie se ocupă doar cu aspectul oraşului (MA19 – Architektur und Stadtgestaltung), alta în mod special de amenajarea spaţiului public (Gestaltung öffentlicher Raum). Primăria are un „concept director pentru spaţiul public al oraşului“ (Leitbild für den öffentlichen Raum) şi un „Manual de proiectare pentru spaţiul public vienez“ (Wien öffentlicher Raum – Projektierungshandbuch). Se analizează, inclusiv în cel mai mic detaliu, fenomenele urbane care influenţează spaţiul public – cum ar fi, de exemplu, dispariţia micilor magazine de la parterul caselor, care impietează asupra calităţii spaţiului străzii. Cu programul „50 de locuri“ (locuri, nu locaţii!) s-au reamenajat în ultimii ani 50 de pieţe publice ale oraşului. Aceste intervenţii urbane se întîmplă de acord cu locuitorii, care sînt permanent integraţi în munca de proiectare, printr-o mulţime de birouri locale, „la firul ierbii“ („Gebietsbetreuung“, adică: asistenţă în teritoriu). Ele discută direct cu locuitorii străzilor sau ai blocurilor şi îi cooptează în deciziile care privesc uneori doar amplasarea unor pubele, alteori o pistă de biciclete sau reamenajarea unui întreg cartier.
Primăria Vienei e şi organ legiuitor. Legea actuală a construcţiilor începe cu o frază remarcabilă, ruptă parcă dintr-un nesfîrşit roman de Musil, care sună cam aşa: „Această lege intră în vigoare în locul legilor construcţiilor de la 1883 şi 1890, 1927 şi 1929...“ Asta da permanenţă a legilor! Spaţiul valorilor comune, deci al legilor înţelese ca reguli consimtiţite, stabilite de comun acord, face ca şi spaţiul public urban să fie unul civilizat şi stabil, iar Viena să crească treptat şi decent, fără hiatusuri şi fără focuri de artificii.
Horia Marinescu este arhitect.
foro: M. Martin