Spaţii şi interferenţe

28 mai 2008   Tema săptămînii

Întors acasă din "Marele Război", unde se bătuse, prin Balcani, în serviciul împăratului vienez, bunicul meu dinspre tată nu şi-a pierdut năravurile central-europene. Prietenii lui din Erdeiş, traducere ad-hoc a numelui de sat Pădureni - o localitate de pe Crişul Alb inclusă astăzi în oraşul Chişineu-Criş - erau un maghiar şi un evreu, cu care, pînă tîrziu, prin anii ’60, încă mai închina cîte un pahar şi mai bătea cîte o carte la birtul din colţul străzii. Această amintire cu gust de Svejk e completată de altele, cu bunicul - acum octogenar - bolnav, care, dîndu-se, desigur, român, cum şi era, refuza totuşi să discute, altfel decît în germană, cu doctorul venit să îl consulte. Ce ridicol mi se părea! Dar astăzi înţeleg că din identitatea lui românească, forjată - ca la mulţi ardeleni, în liniile unui loialism imperial moderat, însă real - din multiple componente (opoziţia la politica guvernamentală maghiară şi, în acelaşi timp, colegialitatea cu maghiarii membri ai social-democraţiei, ca şi el, înţelegerea faţă de alţi "asupriţi ai imperiului, un aer de lume pe cale de dispariţie printre alţi români, neimperiali" etc.) făcea parte şi un pic de vanitate care îl determina să îşi afirme, pînă în ultima clipă, disponibilităţile plurilingviste. În lumea în care am crescut, la Arad - un Banat ratat, o prelungire ilicită a Bihorului, o continuare la cîmpie a Zărandului -, moştenirile de acest fel şi pluridimensionalitatea culturală făceau regula. De aceea, acolo extremismul naţionalist a rămas mereu o pasăre hrănită prin sere bizare cu grăunţe din plante modificate genetic. Şi poate tot de aceea, Parţiul este citit peste Carpaţi ca o Transilvanie bis, mai suspectă întrucît era integrată, acum un secol încă, în Ungaria propriu-zisă. Pe acolo iobăgia s-a abolit mai din vreme, pămîntul mai fertil le-a adus mai iute prosperitatea românilor de prin sate, iar reacţiile politice au fost mai nuanţate. La 1848, destui români s-au încadrat în armata revoluţionară maghiară, cu gîndul că luptă pentru afirmarea libertăţii individuale şi a drepturilor burgheze. Iar romancierul clasic al literaturii maghiare, Jókay Mór, şi-a localizat un excelent roman, Sărmanii bogaţi, tocmai prin părţile acelea, pe care le-a cunoscut personal în aceleaşi împrejurări revoluţionare, şi unde a descoperit tipologii româneşti diverse, tratate cu căldură, simpatie, uimire şi... talent. Citind devreme autorii maghiari şi mergînd la filmele artistice produse la Budapesta, avînd vecini unguri, sîrbi, evrei şi slovaci, întîlnind mereu în piaţă şvăboaicele din Aradul Nou, cu excelentele produse ale grădinilor lor nemţeşti - era înainte de valul migrărilor din anii ’70-’80 -, am regretat mai tîrziu că, fascinat de aventurile lui Pif şi Hercule şi de publicitatea turistică iscusită a Marii Britanii, mi-am dorit cu fervoare, de mic, să înţeleg franceza şi engleza, nedînd atenţie limbilor vorbite de oamenii de pe strada noastră, în spaţiul vieţii lor private. Am ales să studiez la Cluj, mai apoi, cu gîndul la atmosfera central-europeană a oraşului imaginat de mine, unde, la sfîrşitul anilor ’70, se mai vedeau pe străzi şi prin scuaruri fustele roşii şi cizmele negre ale fetelor din Sic (de fapt, Szek), angajate prin casele clujenilor mai înstăriţi pentru a le ţine gospodăria în ordine. Fascinantă cu adevărat mi s-a părut şi mi se pare însă pasiunea pentru dezbatere, încă din timpul studiilor, a oamenilor de cultură maghiari. Colegii mei de facultate din "subgrupa" maghiară (eram cu toţii, în 1981, o singură grupă de douăzeci şi cinci de inşi, printre care şi cele cinci studente din Grecia) erau, cam toţi, implicaţi în diverse activităţi de susţinere a vivacităţii culturale a comunităţii lor ardeleneşti şi au ajuns profesori şi cercetători distinşi. Deja la acea dată, bariera lingvistică şi o anume polarizare etnică se făceau simţite, probabil că şi sub impresia campaniilor naţionaliste ale regimului. Anii ’90 nu au adus, în capitala Ardealului, risipirea prejudecăţilor de nici o parte. Întărită de victoria în alegeri a "eşalonului doi" şi, loco, de "triumful ultranaţionaliştilor români", propulsată la dimensiuni dramatice de manipularea din martie 1990 de la Tîrgu Mureş, reunirea în jurul unei mese de discuţii comune a avut de aşteptat cam un deceniu, în pofida stăruinţei redutabile a Ligii Pro Europa şi a altor instanţe ale societăţii civile. În 2000, profesorul de geopolitică Molnár Gusztáv, fost disident cu merite în propulsarea intelectuală din mediile secuieşti în deceniul dictaturii omului din Scorniceşti, dar şi editor de carte la Kriterion, în Capitală, a venit în Cluj cu ideea năstruşnică şi impopulară de a întemeia o revistă unde să scrie şi români, şi unguri, şi care să apară în ediţii separate, în ambele limbi. După ezitări între mai multe titluri posibile, l-am ales pe cel - latinesc - de Provincia. Aşa am devenit, prima oară în viaţă, membrul unei redacţii preocupate să aducă în discuţia publică teme pînă atunci confiscate sau trecute cu vederea de politicieni; şi de cei maghiari, şi de cei români. A fost o şcoală nemaipomenită pentru mine, căci să fii redactor - şi apoi secretar de redacţie - într-o ambianţă pluriculturală care presupunea prezenţa unui număr mare de traducători, colaboratori, corespondenţi din toată Europa depăşea cu mult proiectul unei reviste cu circulaţie zonală, ardelenească. Spargerea graniţelor culturale între comunităţi coexistente în acelaşi spaţiu, normalizarea dialogului, acceptarea criticilor, de o parte şi de alta, cu bună-credinţă şi fără a bloca dezbaterea, regîndirea formulei administrative cam nefuncţionale, acceptarea cooperării publice dintre români şi maghiari (dar nu numai) au alcătuit agenda noastră, iar ecourile au fost şi rămîn considerabile, chiar dacă nu în direcţia pe care o scontasem. După doi ani, revista dispărea, din cauza spaimei instituţiilor societăţii civile de a o mai sprijini - redactorii devenind "trădători", în ochii unei părţi a scenei politice naţionale, susţinute de destule voci jurnalistice, şi rămînînd în atenţia serviciilor secrete româneşti; dar Provincia a lăsat o moştenire bogată, din care încă mai trăim (v. arhiva revistei pe www.provincia.ro). Problemele sînt tot nerezolvate, iar discutarea lor se face încă "pe bucăţi", în cluburi separate. Pe vremea cînd UDMR se afla în opoziţie, au fost momente cînd lucrurile arătau chiar mai bine decît acum, cînd maghiarii au două partide care să îi reprezinte. La Cluj, revista Apostrof organiza - împreună cu Korunk, în sălile Muzeului de Artă, întîlniri culturale prestigioase. "Casa Tranzit", gîndită de Kínzei Csilla ca un spaţiu multicultural, părea chiar mai prezentă şi mai cutezătoare decît astăzi în abordările pe care le propunea. Reîntîlnirea într-un spaţiu comun, zi de zi, nu sporadic, ne-ar îmbogăţi substanţial pe toţi, astăzi, cînd sărăcia ideatică a politicienilor ne menţine în mareea cotidiană a scandalurilor bulevardiere.

Mai multe