Spania la promoţie

Deunăzi am vorbit cu un instalator de la RADET. Are un salariu mediu, 12 milioane în mînă şi, pentru a supravieţui, laolaltă cu nevastă şi cei doi copii, mai face, din cînd în cînd, cîte un şmen pe la oamenii din bloc. Mai schimbă un calorifer, mai repară o chiuvetă. Pentru un calorifer ia un milion jumate şi ce mai rămîne de la piesele de montat. Puţin, în comparaţie cu costurile vieţii de azi, dar el nu vrea să jecmănească oamenii şi ia doar atît cît să fie toată lumea mulţumită.

Instalatorul cu salariu mediu are un văr în Spania care lucrează în construcţii. Nu la stat, ci la patron. Stă acolo de aproape opt ani şi-i zice că nici mort nu s-ar mai întoarce în România. S-a obişnuit cu traiul bun de afară. Cînd a venit ultima oară în ţară, să-şi vadă rudele, primul lucru care „l-a pocnit“ (aşa s-a exprimat vărul) a fost Aeroportul Otopeni. Mic, urît, meschin şi provincial. L-a invitat pe instalator să stea cîteva săptămîni la el în Spania, pentru că – a zis – dacă tot nu se mai cară din România, măcar să dea şi el, o dată în viaţă, cu nasul de traiul adevărat şi de civilizaţie. Zis şi făcut. Instalatorul a vorbit cu soţia, a vorbit cu colegii, cu prietenii, cu vecinii. După multe pro şi contra, au ajuns la concluzia că „altădată“ n-or să mai aibă ei ocazia de a vedea Spania.

Cazarea nu-i costa, stînd la vărul în apartament, doar transportul şi ce-ar mai fi cheltuit pe acolo. În final, deşi la început ea era „aia“ circumspectă, nevasta nu mai putea de bucurie. Nu-şi mai găsea astîmpărul. Şi-a cumpărat rochiţe şi sandale, s-a dus la coafor, s-a aranjat, s-a dichisit, ca toate femeile pe care le scoţi în lume. O lună pe puţin au durat toate pregătirile. Deveniseră deja vedete la bloc, toţi le dădeau sfaturi. Încă ăia mai invidioşi le băgau „fitile“ cum că e periculos să mergi pe căldura asta în Spania, că sînt incendii şi toate alea.

Au făcut toate actele, şi-au verificat buletinele. Cel mai mult s-a bucurat instalatorul cînd a făcut asigurarea de sănătate. Părea şi el intrat în rîndul lumii cînd l-a întrebat doamna de la agenţie de scopul vizitei. A spus cu oarecare mîndrie: turism.

La transport însă, varianta cea mai ieftină pentru buzunar i-a costat 60 de ore petrecute non-stop în scaunul infect al autocarului, care făcea doar opririle regulamentare, la fiecare trei ore. Un calvar care le-a teşit toate oasele pînă au ajuns în Spania. În plus, pe drum, soţiei i s-a făcut rău de tot, pentru că suferă de „deficit de calciu“ şi de la oboseală crizele s-au acutizat. Se înverzise toată la faţă, s-au speriat iniţial că are icter. Era doar de la oboseală şi stres. Plecau pentru prima oară afară. Trebuia să fie călătoria vieţii lor.

Ajunşi acolo însă, au avut din prima o surpriză neplăcută. Peisajul. Unde stăteau ei, un orăşel lîngă Madrid, totul era roşu. Pădurile, pămîntul, tot. De la arşiţă, de la caniculă, îmi spune. Părea totul ars şi fără viaţă. Apoi spaniolii... Ăştia erau ei plini de viaţă, dar parcă erau prea plini. Şi au obiceiul stupid al pupatului. Şi nu doar că te pupau, că doar şi românii se mai pupă, dar spaniolii se pupă pe invers. Adică noi pe stînga, ei pe dreapta, de ajungeau, din neînţelegerea asta culturală, să se pupe bot în bot. Femeile? Să nu mai vorbim de femei. Sînt urîte, mici, îndesate şi negricioase. Iar mîncarea? A mîncat pentru prima oară în viaţa lui crabi. A făcut văru-său cinste într-o seară la restaurant şi au comandat crabi. I-au plăcut, nimic de zis, gustoşi, dar cînd să plece, nu se putea urni de pe scaun: sub masă, picioarele i se umflaseră cît pepenii. Făcuse toxiinfecţie sau cam aşa ceva, de a terminat masa la spital unde i-au spus că are alergie şi că să nu mai mănînce niciodată „chestii cu coadă“.

Apoi plictiseală... Că dacă n-ai bani, nu-ţi permiţi prea multe şi te simţi stingher. Că decît să te uiţi doar la vitrine şi să oftezi după lucruri pe care nu le poţi avea, mai bine acasă în faţa televizorului. În ultimele zile petrecute acolo ajunseseră amîndoi să numere ceasurile. Apoi i-a fost frică iar de nevastă, să nu i se facă rău: că l-a rugat aşa, într-o doară, să-i arate pe o hartă unde e România. I se făcuse şi ei dor. Şi cînd a văzut cît e de departe, a luat-o din nou cu ameţeală. S-au întors însă cu bine. Cît de bine îţi poate fi după alte 60 de ore pe drum cu autocarul. Mi-a spus că nu vrea să fie înţeles greşit. Personal, n-are nimic cu Spania, numai că lui nu i-a priit. Îmi spune: străinătatea e de acum doar pentru tineri. Cei care şi-au trăit deja jumătate din viaţă aici, n-o mai înţeleg. Dacă n-ai bani şi te uiţi la fiecare eurocent, străinătatea te sperie şi mai mult, ţi se pare rea, ostilă şi pusă să te jecmănească.

Pe scurt, străinătatea la promoţie e singura promoţie pe care el n-ar recomanda-o.

(Dilema veche, nr. 235, 14 august 2008)