Şpagă, şpăguţă, tare eşti, mata, drăguţă
Ei, şi dacă înot contra curentului, ce? Da, ştiu că e la modă să spui că corupţia e naşpa, să dai în sistemul care e de vină, în statul inert şi inept, în politicienii de doi lei, în funcţionari puturoşi şi răuvoitori. Ştiu că de asta e România înapoiată, că altfel e o ţară fantastic de frumoasă şi bogată, pe unde umblă cîinii cu miere în coadă, iar covrigii curg pe rîuri de lapte. Dar nu îmi pasă ce zice lumea, aşa că eu vă spun simplu: şpaga e mişto, cool şi tare. Gîndiţi-vă cum ar fi dacă n-am avea şpaga. Am sta zeci de minute la coadă la ghişeu, învăţătoarea ar fi amărîtă că are salariu mic şi n-ar mai da note mari progeniturii, care ar rata astfel şansa să meargă la un liceu bun şi poate ar trebui să plătim la o şcoală privată. Doctorul ar fi şi el trist că e plătit prost, ar pleca în Franţa şi pe noi ne-ar trata ăia de la Viena, unde costă însă niţel mai mult decît o şpagă. Dacă firma noastră nu ar da şpagă la burtosul acela de la minister, nu am avea contractul baban din care ne luăm salariile cu care mergem anul acesta în vacanţă în Caraibe, cu care ne-am făcut căsuţa modestă de la marginea oraşului şi am luat maşina asta fără de care nu putem trece prin noroaie iarna ca să ajungem acasă.
Cele de mai sus sînt argumente pe care le-am împrumutat de la un prieten imaginar ce corespunde reprezentării mele despre portretul românului de astăzi. În cifre seci, vă invit să vizitaţi site-ul atlasofeuropeanvalues.eu, să intraţi la secţiunea cu hărţi, alegeţi pe cele despre societate şi vedeţi ce cred europenii despre cît de justificat este să falsifici niţel declaraţia de impozit. Cum harta colorează ţările diferit în funcţie de răspunsurile cetăţenilor, o să vedeţi uşor că România este la conducere, sau mai exact era, căci datele de acolo provin din 2008. Datele din 2012 spun însă acelaşi lucru (nu le veţi găsi pe site-ul cu pricina, se lansează oficial abia la finalul lui aprilie). Şi ştim că la fel era şi prin 1999, şi pe la începutul anilor 1990, şi în 2005.
Fiindcă aşa e la noi. Dacă putem să tragem statul în piept, o facem fără ezitare. Că statul e rău. Şi statul la rînd e rău, dar dacă dai şpagă, uşile se deschid ca unse, învăţătoarea îţi zîmbeşte, doctorul îşi bate capul cu tine, funcţionarul îţi dă aprobări. Ăia de nu dau şpagă rămîn să aştepte ca proştii şi sînt frustraţi.
Apoi e bine să ne batem cu pumnul în piept că sîntem împotriva şpăgii şi a corupţiei. Aşa e moral. Ba chiar dublu moral. Iar aici fac trimitere directă la ceea ce spunea Katherine Verdery, un antropolog american care a studiat România anilor 1980 şi 1990. Observaţia sa e simplă: românii au dezvoltat o cultură a dublei morale, una fac, alta zic. Antrenamentul din timpul comunismului este important. Pe atunci era un exerciţiu de supravieţuire, o tehnică pe care trebuia să o stăpîneşti dacă voiai să n-ai de-a face cu „sistemul“. Ziceai ca ei, făceai ca noi. Te făceai că munceşti, ei se făceau că te plătesc. Şi toată lumea era fericită. Orgoliile erau satisfăcute, conducătorii nu erau contestaţi, populaţia supravieţuia, ba chiar avea mici libertăţi asumate în spatele dublei morale.
La ruşi se chema blat şi era extinsă şi la nivelul economiei. Aşa ne explică un political scientist de la UCL, Alena Ledeneva. Relaţiile dintre întreprinderi erau dictate, nu de raţiuni economice, ci de mici cumetrii, de barter şi de interese personale, de starea de moment a conducătorilor.
Blatul şi dubla morală n-au murit odată cu comunismul. Dimpotrivă, adînc înrădăcinate în cultura estică, pe care de altfel o definesc, ele şi-au continuat evoluţia şi astăzi. Şi astăzi acuzăm „sistemul“ uitînd că, aşa cum era şi în comunism, sistemul e alcătuit din oameni, iar mulţi dintre noi sîntem parte a sistemului. Acuzăm legile strîmbe şi întortocheate care conduc la blocaje şi la salarii mici ce impun apariţia şpăgii. Uităm însă, sau poate nici n-am aflat, că România este o ţară care a fost mereu slab dezvoltată şi în care salariile nu pot fi mari, iar cei care fac legi sînt la fel ca toţi ceilalţi din ţară, adică slab pregătiţi, prin urmare nu putem avea cine ştie ce legi extraordinare şi regulamente care să facă treburile să meargă de la sine.
Pe urmă, sîntem frustraţi că lucrurile nu merg. Că şpaga şi blatul domină modul în care se fac ierarhiile, în care ne alegem reprezentanţii. Ne simţim prinşi în sistem, încorsetaţi, chiar obligaţi să dăm şi să luăm şpagă. În mod interesant, sondajele tot spun că toţi sau aproape toţi dăm şpagă. Mai nimeni nu recunoaşte că ar fi primit. O prietenă îmi spunea acum 20 de ani că toţi bărbaţii îşi înşală femeile. Cum însă orice relaţie are două părţi, întrebarea mea a fost mereu legată de valabilitatea reciprocei… La fel şi cu şpaga.
Încorsetarea aceasta şi instabilitatea instituţiilor formale ne fac să nu avem încredere în cele din urmă. Datele pe care le aminteam mai sus, cele din Eurobarometre sau din World Values Survey, indică de ani mulţi că, în comparaţie cu alţi europeni, sîntem mai puţin încrezători în modul în care societatea noastră e organizată. Claudiu Tufiş, de la Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii Bucureşti, are un capitol în cartea sa recentă (o găsiţi pe net, fie electronic, fie de cumpărat) în care vorbeşte despre evoluţia încrederii în instituţii. Două lucruri sînt clare: aceasta a fost mai mereu foarte jos, şi a crescut mereu imediat după alegeri, cînd oamenii şi-au pus speranţa că ceva se va schimba. Schimbarea nu a fost însă niciodată a culturii instituţionale (nici nu poate a se întîmpla peste noapte), ci doar a etichetelor aplicate. Ministerele sînt instabile şi îşi schimbă mereu atribuţiile. Nimeni nu ştie exact cum noul guvern va schimba legea imediat după alegeri, ca să fie alt număr de miniştri mai mari sau mai mici. Obişnuiţi cu incertitudinea, funcţionarii ignoră mereu regulile care vin peste ei, şi totul se face la mica înţelegere. Firmele private caută şi ele mereu să mascheze salariile în prime sau beneficii colaterale, gen telefoane mobile, maşini de serviciu, concedii plătite în străinătate. Toţi ştim că ne vom bate în piept cît de curaţi sîntem sau vrem să fim, dar apoi vom renegocia, subteran, orice regulă, pe principiul că se poate şi altfel, şi oricum legea e proastă. Tocmai aceasta este dubla morală, care ne străbate istoria ca un fir roşu şi pe care noi o ştim drept tipică în comunism, dar o vedem în măcar zeci de afaceri ale guvernelor interbelice (amintiţi-vă de afacerea Skoda, desfăşurată sub patronajul naiv sau interesat al lui Iuliu Maniu; gîndiţi-vă la vizita lui Carol al II-lea la Coventry, pe cînd era inspector general al Aeronauticii şi la afacerea Amstrong-Fokker, vîrful aisbergului afacerilor sale oneroase alături de Elena Lupescu şi prinţul Paul al Greciei), în tradiţia fanariotă, în modul în care Alexandru Ioan Cuza a intrat în istoria noastră tocmai ca luptător împotriva corupţiei, a şpăgilor.
Tocmai de asta spun că, de fapt, la noi şpaga e la ea acasă, ne e într-atît de familiară, încît fără ea nu ştim ce să facem. Şi o vedem în faptul că, de exemplu, doctorii, şi nu numai ei, consideră moral să primească bani suplimentari după ce pacientul este însănătoşit. Cum ar fi să dai bani în plus după ce cumperi o maşină de tocat sau un ceas, doar pentru că funcţionează? E acelaşi lucru, discutăm despre un serviciu deja plătit, despre un furnizor care are salariu mic, că aşa e în România.
Poate că, în loc să condamnăm şpaga la nesfîrşit, ar fi mai util să acceptăm prezenţa ei ca o dominantă a culturii noastre şi să vedem cum ar trebui să facem să o controlăm cu adevărat. Poate că ar trebui mai întîi să restabilim încrederea în instituţii, nemaischimbîndu-le numele la nesfîrşit, construind legi conform legii, şi nu prin asumarea răspunderii sau prin ordonanţe, nemaiatacînd, în numele democraţiei, Parlamentul şi dreptul său de a legifera, adică tocmai ceea ce constituie esenţa democraţiei; nemaiatacînd justiţia şi acuzînd interese politice atunci cînd miroase de la mare distanţă că cel condamnat e vinovat, indiferent cît de demnitar a fost acesta cîndva; făcîndu-ne treaba şi nemaiacţionînd ca trompete, dacă ne pretindem jurnalişti; gîndindu-ne de două ori dacă avantajul de moment conferit de şpaga dată contrabalansează efectele societale pe termen lung.
Dar pentru cea din urmă soluţie trebuie să ajungem să ne gîndim mai întîi pe termen lung. Oricum ar fi, esenţa este reconstruirea încrederii în modul în care ne organizăm. De aceea avem nevoie – aşa cum argumenta Piotr Sztompka, sociolog polonez, fost preşedinte al Asociaţiei Internaţionale de Sociologie, care a scris o carte capitală despre încrederea în postcomunism – de un mediu care să ne fie familiar. Aceasta înseamnă stabilitate şi, aş adăuga, cooperare. Cu alte cuvinte, nu avem nevoie de tensiuni continue, de tabere ce se atacă reciproc nonstop, de acel război holotropic drag unora. Avem nevoie să le arătăm celorlalţi, pe un ton moderat, unde greşesc, fără isterii şi ironii ieftine, fără răutate, şi să îi ajutăm, calmi, să nu o mai facă. Avem nevoie să construim încrederea în semenii noştri. O încredere pe care nu am avut-o niciodată. Şpaga va dispărea atunci de la sine, prelingîndu-se ruşinată către străfundurile haznalei istoriei.
Bogdan Voicu este sociolog şi îl puteţi găsi pe site-ul www.BogdanVoicu.ro