Şotron printre stele

Întindeți brațul cu degetul mare ridicat în fața ochilor, ca și cum ați face autostopul. Acum închideți ochiul drept (OD îi zic oftalmologii). Veți vedea degetul mare proiectîndu-se pe fundalul peștelui de sticlă de pe televizor (da, au apărut niște pești noi, hipsterești, pentru ecranele plate). Acum deschideți ochiul drept și închideți-l pe stîngul (OS). Degetul mare se deplasează puțin, astfel că acum se proiectează peste chinezul pescuind de pe raftul apropiat. Dacă trasați două linii drepte, între OD, degetul mare și pește, precum și între OS, degetul mare și chinez, cele două linii se intersectează pe degetul mare, unde formează un unghi. Care poate fi măsurat. Dacă desenați situația, aveți la dispoziție un triunghi lunguieț, cu vîrfurile în OD, OS și degetul mare, iar ce știți e distanța dintre ochi (ușor de măsurat) și unghiul ăla de mai sus. Cu ajutorul trigonometriei, puteți acum calcula cu ușurință distanța de la ochi la degetul mare.

Ceea ce tocmai ați experimentat se numește paralaxă și se poate aplica și cînd privim spre stele, ca să aflăm distanțele pînă la ele. Să mă explic: tot la o jumătate de an, Pămîntul se află de-o parte și de alta a orbitei, în jurul Soarelui. Echivalentul OD și OS. Iar o stea nu foarte îndepărtată ar înlocui degetul mare de la mîna întinsă. Cînd privim steaua aia pe cerul de vară, ea se va vedea proiectată peste constelația Lira (peștele). Peste șase luni, pe cerul de iarnă, steaua se proiectează peste constelația Orion (chinezul). Tot ce avem de făcut este să măsurăm unghiul dintre cele două linii de la noi la stea și, pentru că știm cît de mare e diametrul orbitei (distanța dintre pozițiile Pămîntului la șase luni distanță), putem afla distanța pînă la steluța cu pricina.

OK, de fapt, am exagerat dramatic, ca să vă ajut să vă imaginați ușor situația. În cele ce urmează, o să umblu și la reglaje. De fapt, unghiurile astea despre care vorbim sînt ridicol de mici, nici vorbă să se proiecteze stelele pe fundal de constelații diferite. Distanțele pînă la cele mai apropiate stele sînt maaari de tot. Puteți vedea și ce se întîmplă la distanțe mari, tot folosind mîna și degetul. Ia faceți autostopul din nou, dar de data asta țineți degetul aproape de ochi. Cînd clipiți, peisajul din spatele degetului se schimbă masiv, pentru că unghiul dintre cele două linii e foarte mare. Dacă întindeți mîna, peisajul se schimbă tot mai puțin. La fel și cu stelele, peisajul din spatele lor se schimbă foarte-foarte puțin, pentru că sînt foarte-foarte departe.

E momentul să vă spun un secret: ați învățat că, timp de vreo 1500 de ani, lumea a crezut că Pămîntul e în centrul Universului, grație modelului geocentric al lui Ptolemeu, nu? Ei bine, grecii antici propuseseră, de fapt, și un model heliocentric al Universului, doar că una dintre consecințe ar fi fost existența paralaxei, iar ei n-au putut s-o măsoare! Pentru că erau convinși că stelele sînt la doi pași, imediat dincolo de Jupiter și Saturn, cînd ele sînt, în realitate, incredibil de mult mai departe, iar paralaxa era nemăsurat de mică. A fost una dintre cele mai timpurii aplicații ale metodei științifice: modelul meu prezice rezultatul ăsta, nu văd rezultatul, ergo modelul e greșit.

Ceea ce tocmai v-am povestit (într-o variantă simplificată) este doar prima treaptă din așa-numita scară cosmică a distanțelor. Vrem să aflăm cît de departe sînt stelele, însă distanțele pot fi măsurate cu ajutorul paralaxei doar pînă cînd, pentru că steaua e foarte îndepărtată, unghiul dintre liniile de la ea la „OD și OS“ devine prea mic pentru a-l mai putea măsura.

Cu ajutorul distanțelor deja măsurate, învățăm lucruri noi despre stele. Iar lucrurile astea noi mai pun o treaptă la scara noastră cosmică. Fiecare nouă treaptă pe care-o urcăm ne ajută să vedem și mai departe. Sărind din treaptă în treapă, sîntem în stare să ieșim din grupul nostru de steluțe, să străbatem galaxia, ba chiar tot Universul. Se întîmplă, nu doar metaforic, chiar ce spunea Newton: Am ajuns să vedem atît de departe pentru că ne-am suit pe umerii giganților.

Pe lîngă cealaltă poveste celebră, care spune că sîntem toți praf de stele, pentru mine scara cosmică a distanțelor e cea mai impresionantă lecție din astronomie. Ca să-ți faci o casă, iei o sfoară și măsori, pe pămînt, douăzeci de pași, unde va fi peretele. Dacă închizi ochii și-ți lași imaginația să zboare, vei ajunge la capătul Universului. Stephen Hawking a adus, la un moment dat, la o conferință, un desen. Era zidul de la capătul Universului, iar pe zid era un graffiti: „Steve wuz here“. 

Nic Sârbu este jurnalist de știință.