SoNoRo

14 august 2013 Tema săptămînii

Era început de noiembrie bucureştean. Acea perioadă incertă dintre lumină şi întuneric, care atît a tulburat sufletul bacovian, încît a transformat-o în metaforă de uz curent. Cînd culorile terne inundă bulevardele şi zidurile, iar oraşul pare condamnat la tăcere. Cotroceniul însă era animat de o coadă mai puţin obişnuită pentru cei care, de multe ori trecînd prin zonă, fuseseră somaţi să ocolească pe trotuarul de vizavi. La întrebarea „de ce staţi aici?“, „de unde se pot procura bilete?“, „cine-s ăştia?“, răspunsul a fost un singur cuvînt cu rezonanţă vocalică. Aşa a început, în toamna bucureşteană 2006, o trainică „aventură“ culturală.

* * *

● „Am gîndit acest festival ca pe o mişcare de promovare a muzicii de cameră şi venim cu o puternică notă de prospeţime la toate nivelele: locaţie, parteneri, interpretare“, explica Răzvan Popovici, directorul Festivalului Internaţional de Muzică de Cameră SoNoRo, la prima ediţie, noiembrie 2006 (v. interviul din p. IV). Această ţintă a fost atinsă prin cooptarea în proiect, încă de la început, a acelor vîrfuri care definesc conceptul „Young Professionals“, în muzică, dar nu numai, am adăuga. Pentru că fiecare evoluţie a sonoriştilor te implică într-un joc complex al artelor spectacolului. Membrii ansamblului Raro – Alexander Sitkovetsky (vioară), Răzvan Popovici (violă), Bernhard Naoki Hedenborg (violoncel), Diana Ketler (pian), Adrian Brendel (violoncel), Erik Schumann (vioară), Alina Pogostkina (vioară), Reto Bieri (clarinet) – sînt pionii. Lor li se alătură alţi şi alţi „nebuni“ ai marii arte – ca Marcelo Nisinman (bandoneon), Konstantin Lifschitz (pian), Gilles Apap (vioară), Andrej Bielow (vioară), într-o listă minimală –, urmînd ca, în timpul spectacolului, nu de puţine ori, magicienii să-şi schimbe rolurile, într-o frenezie aiuritoare, în aşa fel încît publicul să plece mulţumit de postura privilegiată a capului încoronat.

Asumîndu-şi o structură de tip puzzle, festivalul a crescut arborescent, surprinzînd prin varietatea „iniţiativelor“. Evoluînd în cele mai neconvenţionale spaţii – palate, case boiereşti, biserici, Banca Naţională a României, Palatul Cotroceni (unde are loc, în fiecare an, deschiderea oficială a festivalului) –, SoNoRo propune un itinerar cultural iniţiatic într-o lume ale cărei valori publicul învaţă să le redescopere şi astfel să le integreze în propriul circuit afectiv.

● „SoNoRo a fost inclus, încă de la prima ediţie, într-o reţea internaţională de evenimente de gen: Chiemgauer Musikfrühling (Germania), Gmunden (Austria), Music at Plush (Anglia), Tartini (Slovenia), Kobe International Arts Festival (Japonia), Cantiere di Monte Pulciano şi Spoleto (Italia), Sounding Jerusalem Music (Israel), Riga Chamber Music Festival (Letonia)“, a precizat Oana Dobre, consultant comunicare.

● 2007 marchează debutul Proiectului SoNoRo Interferenţe – program educaţional ce vizează promovarea tinerelor talente din domeniul muzicii camerale, într-un dialog cu magiştrii lor, artişti consacraţi; se organizează workshop-uri în puncte diferite de pe o hartă în curs de redesenare: România, Italia, Ucraina, Germania.

● În 2009 îşi ia zborul „păsăroiul“ muzical, adjudecat ca port bonneur. Dacă ar fi să-l parafrazăm pe Ernst Jünger, care, în eseul intitulat Lauda vocalelor, îi atribuia lui O „contradicţia dintre înălţime şi adîncime“, socotindu-l „sunetul aristocraţiei“ şi asociindu-l, cromatic, cu galbenul, am putea spune că această sinestezie dintre sunet şi culoare (ca particularităţi ale brandului SoNoRo) ar putea fi doar una dintre explicaţiile stării de euforică libertate, de deplină trăire solară, luminoasă, pe care o experimentezi ca spectator la oricare dintre ieşirile la rampă ale sonoriştilor. „Partea vizuală a urmat căi mai puţin bătute pentru un eveniment cultural muzical (în speţă muzica de cameră, şi mai restrictiv, cum ar spune mulţi). În decursul anilor, conceptul vizual s-a cernut, din elemente estetice abstracte s-a mers spre unele figurative, cu un aer mai cool (2008). Apoi, în 2009, s-a simţit nevoia unei epurări şi a unei direcţii cromatice şi formale proprii brandului: a apărut pasărea ca simbol grafic şi a fost stabilit galbenul ca valenţă cromatică principală SoNoRo. Pasărea completa astfel conceptual atributele SoNoRo. Era vorba de o trimitere (mai mult sau mai puţin subtilă) la dezinhibiţie, tinereţe, optimism, la progresie, dar şi la un minimalism grafic, sper eu, bine temperat. Astfel, dualitatea între simbol şi culoare (pasăre – galben) a devenit atribut al brandului SoNoRo, elemente recognoscibile şi constante. În fiecare an, s-a încercat contextualizarea grafică a păsării, ea devenind personaj în propria sa piesă. Neexistînd respiro, în mod permanent există schimburi de idei, şuete la care se discută, se taie, se adaugă, se schiţează. Concluzia ar fi că, în ciuda versurilor unui cunoscut cîntec, în grădina SoNoRo toţi probabil că dorm, doar pasărea nu are somn“, povesteşte Dan Dulău, art director al festivalului.

● Tot începînd cu 2009, SoNoRo a devenit itinerant, concertînd în unele dintre cele mai renumite săli din lume, precum Wigmore Hall din Londra, Konzerthaus din Viena, YMCA din Ierusalim şi Carnegie Hall din New York, iar în 2010 are loc prima ediţie SoNoRo Arezzo, în Italia.

● SoNoRo 2010 a reunit mai mult de 30 de artişti, prezenţi, cu sau fără mască, la „Un Ballo in maschera“ unde atmosfera carnavalului mutat din spaţiile lui tradiţionale pe malurile dîmboviţene – dar şi în Cluj şi Iaşi – a fost nu mai puţin strălucitoare. S-a dovedit, o dată în plus, dacă mai era nevoie, că nu măştile sînt de vină, ci chipul de lut din spatele lor.

● Treptat, programul este structurat în jurul unei teme bine definite şi riguros susţinute în plan artistic. Ediţia din 2011 – „New Worlds“ – este dedicată influenţelor jazzului în muzica clasică, iar SoNoRo 2012 are ca emblemă „Love Unlimited“. Tot acum se organizează, în parteneriat cu Dilema veche, un salon literar. Pe 1 octombrie 2012, la catedrala San Autuan din Istanbul are loc, în premieră, „SoNoRo Festival On Tour 2012 & Ensemble Raro“, urmat de o nouă premieră la Atena.

● La începutul lui 2013 are loc prima ediţie SoNoRo Sofia, iar ediţia a 8-a – SoNoRo „Up“ 2013 (1-17 noiembrie) – va fi, cu siguranţă, un privilegiu.

La Conac...

Era liniştea dinaintea Începutului. Iarba vibra sub urmele de paşi, după ani de însingurată tăcere. Zidurile groase, îmbrăcate în piatră, îşi cenzurează discret, prin jocuri de lumini şi umbre, amintirile de secole. Stema vestitei familii nobiliare se decupează, în relief, de pe frontispiciu. Sîntem oaspeţii lui Udrişte Năsturel, la Casa de Piatră din Hereşti, ridicată în timpul domniei lui Matei Basarab. Totul degajă o notă de caldă armonie şi distincţie. Piatra şi fierul – expoziţie sub auspiciile MŢR – reevaluează nobila simbioză artistică a meşteşugurilor tradiţionale. Sfeşnice aprinse în colţuri filtrează o lumină blîndă, dar nu mai puţin iscoditoare. Din spaţiul în formă de L, decupat din curtea imensă, se aud primele acorduri. La Conac va avea loc un concert.

Este al treilea din seria SoNoRo Conac – cel mai recent demers iniţiat de Asociaţia „SoNoRo“, reprezentînd un proiect de anvergură care se va desfăşura din iunie în septembrie 2013 şi care îşi propune recuperarea unui preţios capitol din istoria arhitecturii din ţara noastră, prin includerea în circuitul „muzicii de cameră“ a unor monumente, aflate, decenii, sub lacăt. Pe 23 iulie, la Conacul Udrişte Năsturel, Christian Naş (violă), Răzvan Popovici (violă), Alexandra Bobeico (vioară) şi Mood Quartet au interpretat piese de Bach, Béla Bartók, Mozart, Enescu, György Ligeti şi Puccini.

Chiar nespecialist fiind, la fiecare concert SoNoRo eşti inundat de emoţia artistică revărsată. Bucuria, generozitatea împărtăşită, deplina libertate ar fi cele trei coordonate care redefinesc sufletul auditoriului la finalul unei asemenea serate muzicale. Profesionalismul excepţional al artiştilor, prospeţimea şi varietatea programului şi, nu în cele din urmă, licoarea cu care te îmbie, discret, cupa plină, te transpun, inevitabil, pe terenul neutru al „jocului“, unde orice mişcare devine liberă de convenţionalism, idiosincrazii, rutină şi blazare.

S-a vorbit de SoNoRo ca despre o poveste aievea, o poveste trăită pe viu şi, am adăuga, o poveste cu final deschis. Bucureştenii – şi nu numai – şi-au redefinit calendarul ultimilor opt ani prin includerea unui alt fel de brumar, un noiembrie sonor care a spart canonul bacovian, fiind aşteptat, dorit, cu bucuria pe care ţi-o dă o „investiţie“ sigură pentru minte şi suflet. Este, să recunoaştem, unul dintre acele alese şi rare daruri de care mentalul colectiv românesc are atîta nevoie.

Mai multe detalii pe www.sonoro.ro