Sonorități fluide, ape muzicalizate

Imaginarul acvatic traversează secole de muzică „clasică“ (la aceasta mă refer exclusiv, competența mea fiind depășită, de pildă, de scandările Loredanei „a-pa, a-pa“ într-un șlagăr pop recent). Consumatorii acestui tip de muzică pot oricînd evoca Muzica apelor de Händel: nu atît ilustrarea elementului natural prin sunete, cît referirea la un somptuos spectacol baroc (azi i-am spune, păstrînd proporțiile, „multimedia“), desfășurat pe Tamisa, în sonoritățile suitei compozitorului naturalizat englez. Peste două secole (1952), nonconformistul american John Cage numește tot Water Music o partitură grafică, sfidînd legile muzicii tradiționale europene prin legile hazardului. Apa e prezentă concret, pianistul care interpretează această piesă trebuie să aibă la îndemînă tot felul de obiecte casnice, cu care să scoată o sumedenie de sunete posibil de produs cu lichide (de la o sticlă de vin la țevi, cuburi de gheață, o vază cu trandafiri, o cadă plină cu apă, un sifon).

Despre întruchipările apei în muzică se poate scrie un volum consistent de estetică. Metafora fluidității, curgerii muzicii a devenit de mult un loc comun, și destui muzicologi au încercat să schițeze categorii (la rîndul lor fluide) pentru a o ilustra, în funcție de diverse criterii. Marea lui Debussy și Enescu (La mer, Vox maris), fluviul (Vltava la Smetana, Rinul lui Schumann și Wagner), ploaia (De-bussy – Jardins sous la pluie), fîntîna (Fîntîna Arethusei de Szymanowski), jocurile de apă la Liszt și Ravel, cascada (Des canyons aux étoiles de Messiaen) sînt doar cîteva exemple. Urmează hibridizarea apei cu alte elemente, sau transformările sale naturale, ca să obținem furtuni (la Beethoven în Simfonia Pastorală, la Richard Strauss în Simfonia Alpilor, în uvertura operei Wilhelm Tell de Rossini), ceață și nori (Brouillards, Nuages de Debussy), zăpadă și gheață (Des pas sur la neige de Debussy, Ghețarul de la Scărișoara de Marțian Negrea).

Din asemenea enumerări iese desigur în evidență numele lui Debussy, pentru care fluiditatea este o regulă de bază a compozițiilor lui asociate cu impresionismul. Acvaticul traversează multe dintre opusurile sale, fascinante tocmai prin inventivitatea și delicatețea soluțiilor de timbru instrumental: pianul poate produce picături și vîrtejuri de ceață, sau degajă răceala zăpezii în sonorități simple, transparente; orchestra se bazează pe contraste de timbre și pe fluența aparte a harpei în sugerarea valurilor mării sau a mișcării norilor. Nu lipsesc imagini mitologice, bunăoară acea Catedrală scufundată din legendele bretone, devenită un preludiu pentru pian faimos, grație acordurilor pentatonice și de cvinte paralele care, pe lîngă impactul lor expresiv, revoluționează scriitura armonică de la începutul secolului XX.

Să privim însă (la propriu, pe YouTube) la un exemplu de la începutul secolului XXI, la o compoziție în care apa nu determină doar sonorități, ci și un puternic impact vizual. În a sa Water Passion, un oratoriu multicultural și multimedia, scris pentru a celebra a 250-a aniversare a nașterii lui Bach, compozitorul chinez Tan Dun combină castroane cu apă, tobe, coarde, clopote tibetane (și în general instrumente vest-europene cu unele orientale), sunete produse digital, tehnici de operă pekineză și cîntare mongoleză. Lucrarea începe și se termină în sonorități acvatice, iar pe scenă se află, în prim plan, 17 boluri transparente cu apă, luminate dedesubt, care formează o cruce amplă, divizînd restul ansamblului vocal-instrumental.

Toate acestea merg pe o cărare numită de Tan Dun „muzică organică“, ceea ce cuprinde instrumente confecționate din hîrtie, piatră sau apă. Înaintea oratoriului, în Water Concerto pentru „water percussion“ și orchestră (1998), compozitorul manevrase ingenios diverse recipiente cu apă, printre care și un instrument de percuție inventat la finalul anilor ‘60 de Richard Waters (vreo coincidență de nume?), numit waterphone. Cunoscut pentru sonoritatea sa vibrantă, eterică din coloane de film și albume pop, waterphone se constituie dintr-un bol rezonant din oțel inoxidabil, cu un gît cilindric și tijă de bronz la marginea superioară, în care se pune o anume cantitate de apă.

Apa intervine așadar fizic, concret, în spectacole muzicale de toate genurile, pentru a servi diferitelor teme ce-i preocupă pe unii muzicieni: „natură“ versus „cultură“, Estul în fuziune cu Vestul, instrumente tradiționale alături de altele nou inventate. A trecut timpul, pare-se, impresionantelor furtuni beethoveniene și al fetelor Rinului cu rol magic în recuperarea Inelului Nibelungului. Imaginația compozitorilor și a auditorilor se îndreaptă spre alte zone… 

Valentina Sandu-Dediu este profesor la Universitatea Națională de Muzică din București și rector al Colegiului „Noua Europă“.

Foto: Ioana Epure