Somon şi gazon

Am copilărit în acest sat de cîmpie. Îi ştiu obiceiurile, mirosurile şi rostul. În momente de nostalgie, caut pe străzi şi prin curţi lucruri mărunte, pe care le-am interiorizat: mirosul de mămăligă arsă, de rufe fierte în leşie, de zarzăre sau de must. De iarbă cosită. 

Mi-e dor de imaginea fumului ce iese pe coşuri, de uliţe pline de ceaţă şi de sănii. 

Astăzi, casele nu mai au hornuri şi ferestre cu tocuri de lemn văruit. Şi nu mă mai privesc ghiduşe de după uluci. Mă sfidează de la ultimul etaj, mă înfruntă mîndre de după suliţe de fier negru, forjat. Multe nu au hornuri. Moşii de plastic stau spînzuraţi la balcoane privind curţile pustii. Nici ţipenie de om, nici muget sau măcănit. Linişte şi beton perfect lustruit şi luminat de becuri şi beculeţe. Vara, peticele de gazon dintre betoane sînt udate, periate şi frezate cu aceeaşi dăruire cu care bunica mea îşi uda grădina de legume. Picior de copil desculţ nu calcă pe gazon cu neobrăzarea noastră pe troscotul de altădată. Doar piscinele de plastic au voie la bătătorit gazon. Căruţele decorative au rămas şi iarna afară. La fel, leagănul şi băncile, foişorul şi BMW-ul. 

Intru într-una din vile. Interiorul nu-mi aminteşte de nimic din trecutul rural. Parchetul lustruit, canapelele de piele albă, scara interioară cu balustrade alunecoase. Bucătăria s-a adaptat cerinţelor de confort şi prosperitate. Nici o oală nu mai fierbe, nici un miros de sarmale nesănătoase nu mă îndeamnă la excese culinare. Din plita electrică doi somoni uriaşi aşteaptă să-mi dea acizii omega pentru sănătate. Lîngă ei, nişte chestii lucitoare comandate de fiica gazdei după vizionarea unei emisiuni de la Paprika Tv. Chestiile lucitoare sînt creveţi. Mai e nevoie să vă spun că nimeni nu prea a ştiut cum să prepare toate aceste bunătăţi? Creveţii erau fierţi, şi atît. Iar somonii făcuseră o baie în chili, ceea ce le schimbase gustul cu totul. Aşa că mare parte din mîncare a rămas aproape neatinsă. La un moment dat, din portbagajul maşinii au apărut şi două torturi comandate la oraş. Între bucata de somon şi felia de tort, gazdele făceau planuri pentru a doua zi. A devenit obicei mersul la patinoarul din Drumul Taberei şi vizita la Afi Cotroceni. Privind la luminiţele din bradul de plastic, gîndeam că în copilăria mea (adică acum vreo 30 de ani), în prima zi a noului an plecam cu sorcova, iar părinţii nu elaborau programe de călătorii pentru a-mi alunga „starea de spleen“. Şi nici nu aveau deliberări cu privire la cadou: tabletă sau iPhone. 

Am părăsit casa gazdei mele hotărîtă ca la întoarcerea spre casă să nu mai dau atenţie nici unei vile. Ocolesc cu grijă străzile pe care ştiam că sînt foarte dese. Dacă văd de departe lumini puternice de beculeţe colorate, mă opresc şi schimb drumul. Întunericul e semnul că mă aflu în faţa sărăciei. Căsuţa de-abia se zăreşte prin gard. Un fum firav arată că e locuită. Încerc să-mi imaginez ce bucate sînt pe masă în casa aceea. ,,Da, retrogrado, după ce te-ai înfruptat cu somon visezi la jumări?“ Retrogradă sau ipocrită. Poate doar o stare amestecată. Aşa – ca lumea asta în care trăim. Lîngă betonul cu gazon, însă, ţi se face dor de cîmpul cu buruieni, iar somonul te face să te simţi vinovat de trădarea porcului. 

S-au produs însă schimbări. Ele coexistă cu ceea ce e veşnic în satul românesc. Opulenţă şi lux alături de sărăcie şi mizerie. Gazon şi somon, pe de-o parte. Jumări şi zeamă de varză, pe de altă parte. Contrastul. Acesta e veşnic. Să fie contrastul farmecul acestei ţări mereu surprinzătoare, triste şi pline de umor? Cum ar fi însă ca fiecare sat românesc să se acopere cu vile, iar fiecare curte să fie un gazon? Am fi de nicăieri şi de peste tot. Satele unora dintre noi ar trăi doar în amintire, iar copiii ce se vor naşte ar vedea doar în poze resturi de ţară.

Plimbarea prin sat se termină în casa părintească. Pe plita cu lemne a mamei fierbea o ciorbă de bureţi (organe de porc), iar colacii aşteptau calzi în coşniţa pregătită pentru cimitir. Era cald şi bine, aşa cum cald şi bine va fi pentru orice copil întors acasă, indiferent că aceasta e una cu horn sau cu gaze, cu somon sau cu porc.

Claudia Mariela Trăncuţă este profesoară de istorie la Şcoala generală din satul Cartojani, judeţul Giurgiu.

Foto: S. Cazacu