Somnambulul

Fratele meu e somnambul. Se trezește noaptea și face lucruri inexplicabile. Ia plapuma de pe pat și o duce pe masa din bucătărie. Vorbește într-o limbă nouă, pe care doar el o înțelege. Se încalță și vrea să plece. Vede oameni după draperii, ascunși după dulapuri sau care stau drepți, în mijlocul încăperii. Se sperie, rîde, se enervează și adoarme la loc. Somnul lui e plin de surprize, prins undeva între realitate și irealitate, o a treia dimensiune accesibilă doar somnambulilor, o lume moale în care intri brusc și ieși la fel, la capătul căreia poți să cazi pentru că vei cădea mereu în pat. Știu asta pentru că somnambulismul e o trăsătură de familie.

Somnambulii sînt siguri pe ei, deși pășesc pe teritorii necunoscute. Cînd se dau jos din pat în mijlocul nopții, cu ochii larg deschiși, știu unde se află – forma lucrurilor din jur le e familiară, însă aerul e mai dens. Mintea stîrnește furtuni de nisip acolo unde nu există nisip și umple noaptea de praf roșu. Văzuți pe ferestrele apartamentelor în care locuiesc, somnambulii nu au mîinile întinse ca în poveștile pentru copii. Mîinile lor atîrnă pe lîngă corpurile albe, uneori ridică lucruri, uneori gesticulează, uneori cîntă la instrumente imaginare. Tot ce pare de neînțeles din exterior, pentru cel care i privește, are logică în lumea prinsă între somn și nesomn. Lăsați somnambulii să trăiască. Nu trebuie să le spuneți în fiecare dimineață: „Iar te-ai trezit azi noapte“.

Spre deosebire de fratele meu, eu sînt un somnambul liniștit. Majoritatea episoadelor nu mă ridică din pat. Vorbesc, strig oameni pe nume, gesticulez și mă uit la puncte fixe pe perete. Uneori, îmi amintesc. Îți trebuie multă forță ca să umbli în somn. Unele vise pe care le am sînt atît de intense încît mă aruncă în picioare, corpul meu trece ca printr-un perete de hîrtie, și uite mă, sînt și treaz, dar și dorm. Ușa e descuiată, sînt sigur, și trebuie să mă duc să o încui, și sus, și jos, trebuie să mă uit pe geam, trebuie să deschid ușa de la dulap, trebuie să aprind lumina în bucătărie, să o sting, să o aprind din nou. Da, am văzut că e cineva pe canapea, dar nici astăzi nu vreau să vorbesc cu el. O să beau o gură de apă și atunci mă trezesc, apa e realul, e tîrziu și o să merg înapoi în pat. Ce liniște e noaptea, și totuși.

Creierul nostru adoarme pe bucăți, și asta poate fi o explicație. Dar nu e nimic sigur. Somnambulismul e o boală, dar, de cele mai multe ori, una inofensivă. In extremis, unii somnambuli conduc mașini, se aruncă pe geam (acum cîțiva ani, o turistă a căzut de la geamul hotelului spaniol în care se afla), fac sex sau mănîncă. Alții folosesc boala ca scuză pentru crimă (un englez și-a omorît nevasta în somn pentru că a visat că intrase cineva peste ei în casă – în vis el omora un agresor care voia să-i omoare nevasta; a fost declarat nevinovat) sau ca metodă de a și face cunoscute dorințele (în romanul Casa somnului, de Jonathan Coe, un băiețel repetă în somn că-și dorește o bicicletă, convingîndu-și astfel părinții să i-o cumpere). Nimic nu e cum pare cînd vine vorba de somnambulism. Lady Macbeth a lui Shakespeare e una dintre cele mai cunoscute somnambule ale literaturii. Delirul ei prins în somn-nesomn vine dintr-un copleșitor sentiment de vină. Am o prietenă ale cărei episoade de somnambulism au încetat cînd s-a mutat din casa părinților. De cele mai multe ori, prin somn, voia să descuie ușa și să plece. Somnambulismul meu vine din frică.

Noaptea are un mod ciudat de-a scoate lucrurile la lumină. Acolo stă pitit, în vise, tot ce nu vrem să mai vedem cu ochii deschiși. Dar cînd creierul și corpul nu mai pot ascunde, atunci ne trezim noi, somnambulii, cu temerile noastre, speriați sau excitați, pregătiți pentru orice. Și tot ce vrem e să nu ne trezești. Poate ne-om trezi, cîndva, singuri. 

Ioan Maxim este manager cultural.