Soluţia lui Amos Oz
Am fost dintotdeauna sigur că sînt un scriitor atît de egomaniac, încît n-o să scriu niciodată despre politică & politic. Însă vara lui 2012 a fost una dementă, într-atît de dementă încît pînă şi un abulic ca mine a reacţionat – în săptămîna suspendării, între 3 şi 7 iulie, am scris texte reactive, de atitudine, aproape zilnic, stăteam pînă spre dimineaţă pe fluxurile de ştiri, politica devenise dintr-o ordură un vortex halucinatoriu. Violenţa scenariului gîndit şi executat de USL îmi făcea rău fizic, a fost prima dată cînd m-am gîndit la plecarea din ţară. Pe lîngă spiritul primar agresiv al scenariului USL, era extrem de deprimant să vezi oameni, de regulă lucizi, aprobînd sau, în orice caz, diminuînd voioşi proporţiile reale ale dezastrului. A fost, de pildă, surprinzător să citesc, în acele zile, în Observator cultural un fragment din Gîndirea captivă a lui Czeslaw Milosz – anume, celebra parabolă Murti-Bing, urmată de o notiţă redacţională care explica peremptoriu că „Murti-Bingismul s-ar traduce la noi, probabil, prin băsescianism.“ Desigur, noi, „băsescienii“, eram cei care, în faţa useliştilor alarmaţi de demantelarea statului de drept, reacţionam aşa cum spune Milosz că o făceau Murti-Bingiştii: „Cel care lua pilule Murti-Bing se schimba complet, devenind senin şi fericit. Problemele cu care se confruntase pînă atunci i se prezentau brusc drept derizorii şi nesemnificative. Pe oamenii care continuau să le acorde atenţie îi privea cu un zîmbet de bunăvoinţă. (…) El trăia printre conaţionali ca un individ sănătos înconjurat de nişte nebuni. Tot mai mulţi oameni urmau cura cu tablete Murti-Bing, iar liniştea lor, dobîndită pe această cale, rămînea în contrast evident cu febrilitatea celor din jur.“
Aşadar, contrar celor crezute de mine, eu eram cel senin, iar Carmen Muşat & Ovidiu Şimonca scriau febril texte de protest şi trimiteau petiţie după petiţie Avocatului Poporului. Eu scriam fericit texte adulative despre „impecabilul Ponta“, iar Radu Călin Cristea & Alina Mugiu-Pippidi se dădeau de ceasul morţii să arate că plagiatul lui Ponta nu-i o bagatelă. („O bagatelă pentru un masacru“, mi se păruse că am scris undeva. Mi se păruse, fireşte.) Eu scriam texte senine şi zeflemitoare despre „loviturica de stat“ în Observator cultural, nu acelaşi Radu Călin Cristea. Ce să mai spui, Murti-Bingul acesta de rit nou probabil că avea efecte secundare pe care Milosz nu le putuse prevedea, acum şaizeci de ani. Iar RCC & AMP foloseau pilulele, mult mai performante, Antonescu – Ponta. Abia ele îţi pot arăta cît de febril ontologică este, de fapt, seninătatea celor care aprobă fărădelegea.
Eram uimit de recenta mea reactivitate & facondă politică – noţiunea însăşi de lectură politică mă oripila, cu doar una-două săptămîni în urmă. Uimirea aceasta m-a făcut să mă gîndesc însă mai atent la relaţia dintre scriitorul egomaniac şi politică. Şi mi-am dat seama că, de fapt, nu înţelesesem pînă atunci că tocmai marii izolaţi, individualităţile acute & solipsiste, sînt cei mai eficienţi purtători de sarcină politică – fiindcă polis-ul, suferind iremediabil de sindromul Stockholm, se îndrăgosteşte mai ales de cel care-l respinge. Îl iubeşte mai abitir pe cel care-l detestă. Aşa a fost posibilă instrumentalizarea politică a lui Nietzsche, de pildă. Sau a lui Eminescu, de ce nu. Şi tot de asta putuse „cădea“, la comentariul politic săptămînal, un mare solipsist halucinat precum Mircea Cărtărescu. Singurătatea lor enormă e jignitoare pentru massă – care se vrea sedusă, nu abandonată.
În orice caz, am constatat curînd – nu ştiu nici acum dacă cu uşurare sau cu regret – că nu sînt în stare să scriu şi poezie politică. Poezie de gherilă cu sistemul, adică. Fiindcă poezia cu sarcină politică reală e a marginalilor, a celor distruşi de sistem – iar nu poezia profitorilor & sicofanţilor sistemului, de gen Păunescu ori Vadim, cum ne-am obişnuit să credem. Poezia politică reală e antisistem, ca în statele totalitare sau în America Latină. Mi-am constatat repede infirmitatea asta, şi m-am consolat spunîndu-mi că, în fond, practic metoda lui Amos Oz: aceea de a avea două pixuri cu mină diferită, unul pentru articolele politice, celălalt pentru proza ficţională. El era fericit de această diviziune a muncii; pe mine mă cam întristează – fiindcă eu nu cred că poezia e ficţiune, & fiindcă ar trebui să pot fi la fel de reactiv la politic ca şi la biografic. Un poet adevărat ar trebui să aibă ambele claviaturi active. Eu nu le am. Pînă una-alta, mă mulţumesc şi cu soluţia de avarie Oz. E un compromis de nevoie cu care pot trăi. Însă n-aş putea trăi fără să am şi al doilea pix la îndemînă. Măcar ştiu cum stau.
Radu Vancu este poet şi unul dintre coorganizatorii Festivalului Internaţional de Poezie de la Sibiu; lector univ. la Facultatea de Litere şi Arte din Sibiu.