Solidaritatea alergătorilor de cursă lungă
S-a vorbit mult vara aceasta despre perspectiva ca Greciei să-i fie drastic limitată suveranitatea, din cauza incapacităţii sale de a gestiona deficitul bugetar. Un discurs îngrijorător nu numai pentru Grecia, ci şi pentru orice stat membru al UE cu o poziţie economică sau politică mai puţin consolidată în Uniune, deoarece anunţă crearea unui precedent evitat timp de 60 de ani.
De fapt, miza centrală în jurul căreia s-a cristalizat construcţia Europei unite a fost, în cele din urmă, suveranitatea. Preocuparea pentru menţinerea suveranităţii a fost principalul impediment în calea proiectelor de unificare europeană propuse încă din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea de Ducele de Sully sau de Abatele de Saint-Pierre. Deja în perioada dintre cele două Războaie Mondiale, curentul federalist, din ce în ce mai vocal în Europa, susţinea că una dintre cauzele principale ale războaielor este sentimentul naţionalist şi că este necesar să imaginăm un sistem politic „cosmopolit“, după modelul descris de Kant în Proiectul de pace perpetuă. Al Doilea Război Mondial a determinat elitele politice europene să găsească o modalitate de a ţine în frîu Germania. Practic, prima cedare de suveranitate a avut loc în momentul în care Franţa şi Germania au decis să pună sub controlul unei Înalte Autorităţi independente producţia lor de cărbune şi oţel, materii prime esenţiale în efortul de război. Iar acest lucru a fost posibil pentru că este vorba de un sector mai puţin politizat: în aceeaşi perioadă, proiectul de creare a Comunităţii Europene a Apărării, cu o armată comună, a eşuat tocmai datorită prea marii sale intruziuni în sfera politică a suveranităţii (1952). De atunci, cel puţin la nivelul prim-planului evoluţiei construcţiei europene, majoritatea tentativelor de unificare politică au eşuat (planurile Fouchet din anii ’60, Raportul Tindemans în 1975, Proiectul Spinelli în 1984, precum şi recentul Tratat Constituţional din 2003). Dimpotrivă, la nivel economic, şi de o manieră mult mai puţin ostentativă, construcţia europeană a avansat într-un mod care face de negîndit posibilitatea ca statele europene să mai evolueze pe drumuri diferite. Trecerea la votul prin majoritate calificată în Consiliu, din 1966 (care face ca anumite decizii să se poată lua chiar împotriva voinţei unui stat), introducerea monedei euro şi crearea Uniunii Economice şi Monetare, transferul treptat al majorităţii materiilor legate de justiţie şi afaceri interne (politica de azil, vize, mandatul de arestare european etc.) către nivelul comunitar, toate acestea sînt etape ale transferului din ce în ce mai aprofundat de prerogative naţionale către Comunitate.
La rîndul ei, Curtea Europeană de Justiţie a dat cîteva decizii care au supus definitiv legislaţia internă a statelor faţă de dreptul comunitar: este vorba de decizia Costa vs ENEL din 1964, care stabileşte supremaţia dreptului comunitar asupra dreptului intern, şi de Van Gend en Loos din 1963, prin care dreptul comunitar capătă un efect direct – adică nu are nevoie de transpunere în dreptul intern, pentru a fi aplicabil. De asemenea, Curtea, folosindu-se de competenţa sa de interpretare a Tratatelor, a extins sfera de aplicabilitate a dreptului comunitar prin procedeele de absorbţie (cînd se demonstrează o legătură atît de strînsă între un domeniu aparţinînd competenţei comunitare şi unul aparţinînd competenţei statelor, încît intervenţia Comunităţii devine necesară) şi de expansiune (doctrina puterilor implicite ale Comunităţii).
Două probleme însă mai trebuie elucidate înainte de a formula o concluzie asupra aşa-zisei „cedări de suveranitate“. Prima este legată de conţinutul noţiunii de „suveranitate“, despre care unii autori de ştiinţă politică susţin că este atît de vag, încît ar trebui chiar să ne ferim de a-l folosi (Ernst Haas). Nu există o definiţie general acceptată a suveranităţii; mai mult chiar, studii recente de teoria relaţiilor internaţionale au demonstrat caracterul fluctuant al noţiunii, de-a lungul secolelor. A doua priveşte calificarea procesului prin care competenţele statelor sînt transferate la nivelul Uniunii: este oare vorba de cedare, sau de punere în comun? Deciziile Uniunii nu sînt oare rezultatul voinţei comune a statelor membre?
Pînă foarte recent, principiul solidarităţii între statele membre este cel care a făcut posibil succesul construcţiei europene. Dacă vom ajunge într-un moment în care statele mai puternice economic îşi vor impune punctul de vedere asupra statelor mai slabe, în care doar statele mari îşi păstrează dreptul de a decide că statele dezavantajate trebuie să cedeze mai multă suveranitate, în care unele state sînt „mai egale“ decît altele doar pentru că PIB-ul pe locuitor este mai mare, filozofia însăşi a construcţiei europene este pusă în pericol.
Ruxandra Ivan este doctor în ştiinţe politice al Universităţii Libere din Bruxelles şi lector la Facultatea de Ştiinţe Politice, Universitatea Bucureşti. A publicat, printre altele, La politique étrangère roumaine, apărută la editura Universităţii din Bruxelles, 2009.
Foto: V. Dorolţi