Sofismul inevitabil
- argument -
Dacă, odată cu Biblia, nu se mai poate vorbi despre minciună fără a avea în minte spectrul păcatului, cel tîrziu în lumina secolului al XX-lea – dacă nu chiar pornind de la „ispitirea“ lui Neoptolem din
-ul lui Sofocle – nu mai poţi aborda tema minciunii fără să te gîndeşti la revoluţii, războaie, propagandă şi sisteme totalitare. Ceea ce o dovedeşte cu prisosinţă şi Dosarul de faţă. E vorba, în toate aceste contexte, de accepţia minciunii ca denaturare (rău) intenţionată a adevărului.
Există însă şi un sens difuz al minciunii, o originaritate, o inevitabilitate a mecanismului minciunii în economia gîndirii. Şi nu vorbesc de machiavelism, de „scopul care scuză mijloacele“, de „utilitatea“ minciunii, ci de o inseparabilitate dintre mecanismul gîndirii şi cel al minciunii.
, de la
(minte), înseamnă mai întîi „a-şi imagina/a se gîndi la ceva“ şi abia apoi „a minţi“.
Faptul că încercarea de a capta realitatea în concept, de a o procesa mental, de a o „traduce“ riscă să rateze tocmai esenţa realităţii e o temă veche. Degetul care arată luna nu e luna, spune budismul Zen, pipa din tabloul lui Magritte nu e o pipă, „harta“ nu e „teritoriul“, conceptul nu e realitatea. E o neconcordanţă de fond aici, o trădare, mai mult inevitabilă decît intenţionată, situată în orizontul minciunii. Printr-un inevitabil formalism, gîndirea (discursivă) e predispusă la sofism.
Poate în cheia aceasta ar trebuie înţelese anumite şcoli de gîndire orientale sau ordinele monahale care propovăduiesc legămîntul tăcerii sau suspendarea gîndirii discursive – ca formă de intermediere („minţire“) care ratează esenţa; nu e vorba de un capriciu ascetic, ci de o tehnică de eludare a minciunii – fie ea „iluzie“
sau vorbă goală.
Şi magia e o formă de minciună: să faci din
sau din
e un truc, fie şi unul sublim. Plumbul transmutat în aur e plumb „minţit“. Iar creaţia ar putea fi travaliul mintal, „minciuna“ divinităţii. Lumea sensibilă e copia palidă, „minciuna“ lumii ideilor, iar lumea căzută e paradisul minţit.
Îmi amintesc cum se spunea, în clasele primare, despre cei care aveau un şanţ de-a lungul cefei, că sînt mincinoşi. Mi-am imaginat că e folclor de şcoală socialistă, din registrul „urechilor de dac sau de roman“, pînă am aflat că scobitura din ceafa unor oameni este numită, în limbaj popular, „borta minciunilor“.
Jean-François Revel vorbeşte în
de „marele balet uman al minciunii“, de „dansul menit să ascundă adevărurile“. În anumite regiuni, „minciuna“ denumeşte o figură complicată a unui dans, o mişcare spectaculoasă şi greu de executat. De-ar fi cu adevărat aşa de greu.
Ilustraţie realizată de Ion BARBU