Socrate 2.0 sau de ce să citim fără a da like
Într-un dialog al lui Platon, regăsit în Phaidros, Socrate susține un argument dur împotriva scrisului și a lecturii: „Scrisul va aduce cu sine uitarea în sufletele celor care-l vor deprinde, lenevindu-le ţinerea de minte; punîndu şi credinţa în scris, oamenii îşi vor aminti din afară, cu ajutorul unor icoane străine, şi nu dinlăuntru, prin caznă proprie. (…). După ce cu ajutorul tău vor fi aflat o grămadă de prin cărţi, dar fără să fi primit adevărata învăţătură, ei vor socoti că sînt înţelepţi nevoie mare, cînd de fapt cei mai mulţi n-au nici măcar un gînd care să fie al lor. Unde mai pui că sînt şi greu de suportat, ca unii ce se cred înţelepţi fără de fapt să fie.“
Pentru exactitate, scrisul și lectura sînt o achiziție relativ recentă în scara de evoluție a umanității, fiind inventate acum aproximativ 5500 de ani. Deși a fost un apanaj al elitelor pentru majoritatea acestei perioade, lectura rămîne un exemplu de miracol privind creierul uman – chiar dacă el nu este programat genetic în acest sens, creierul reușește să își aplice plasticitatea prin formarea unor noi conexiuni între structurile vizuale, auditive și lingvistice. Conform lui Socrate, adevărata cunoaștere se putea dobîndi doar prin dialog. Și totuși umanitatea a avansat prin cultura scrisă. Gutenberg poate susține că a dat brînci Evului Mediu printr-o mașină de tipărit, la fel cum Zuckerberg poate susține că ne-a trecut strada în era digitală printr o rețea socială.
Întrebarea este dacă, transportat în timp, Socrate ar fi susținut tehnologiile actuale în lupta lor de cucerire a modului în care recepționăm, decodificăm și transmitem informațiile. „Scrierea, dragul meu Phaidros, seamănă într-adevăr cu pictura, şi tocmai aici stă toată grozăvia. Aceste figuri cărora le dă naştere pictura se ridică în faţa noastră asemeni unor fiinţe însufleţite. Dar dacă le încerci cu o întrebare, ele se învăluie într-o foarte solemnă tăcere. La fel se petrece şi cu gîndurile scrise; ai putea crede că ele vorbesc, însufleţite de spirit. Dar dacă le pui o întrebare, vrînd să te lămureşti asupra vreunei afirmaţii, ele nu îţi răspund decît un singur lucru, mereu acelaşi.“
Nici vorbă de așa ceva în 2017. O întrebare bună pe Facebook primește mai multe comentarii decît poți citi într-o săptămînă. Absența replicii este amendată social, iar implicarea în ping-pong-ul dialogal este o formă tot mai agreată de exprimare. Deși părem a trăi o utopie comunicațională, nu credem că Socrate ar fi aprobat pattern-ul actual de transmitere a cunoștințelor.
Gratificarea instantanee, dopamina click-ului și a like-ului, lectura superficială, anarhia în cunoaștere, outsourcing-ul memoriei, fake news-ul, idolatria digitală, pseudo-accesibilitatea, suprasaturarea informațională generează tot atîtea ipoteze prin care s-ar putea face un aspru rechizitoriu al tehnologiei actuale, acuzînd-o că ne diminuează complexitatea, acuitatea, răbdarea, profunzimea, finalmente: înțelepciunea, siguranța și intimitatea. Internetul a devenit un labirint din care, pentru fiecare Tezeu care îl soluționează și devine erou primind mult dorita confirmare socială, cel puțin o altă sută de utilizatori se rătăcește în cotloanele lui.
„De ce ar trebui să învăț asta, atîta vreme cît o găsesc pe Google?“
În fiecare din ultimii cinci ani, un procent de tineri constant în scădere decide să își facă un abonament la bibliotecile universitare din România, indiferent de localitate sau de performanța managerială a celor care le conduc. Direcția este confirmată de statisticele mondiale, iar dacă tendința se păstrează, în următorii zece ani numărul de utilizatori ai bibliotecilor universitare din România se va înjumătăți.
Totuși, unele studii arată că lectura cărților fizice are un randament de memorare și înțelegere semnificativ superior celor în format electronic. Din aproape în aproape, ajungem să redescoperim un turnesol revelator – biblioteca. În termeni clasici, această instituție multimilenară este somată să își dezvolte o nouă dimensiune: să devină o platformă reală de socializare, unde oamenii interacționează autentic, o infrastructură care fixează jaloane pentru managementul cunoașterii. Noica spunea că într-o școală bună nu se știe cine dă și cine primește. Despre o bibliotecă bună, se poate reformula că nu se știe cine vine să citească și cine vine să socializeze.
Bibliotecile trebuie să devină centre de coagulare a vieții spirituale într-o comunitate. Pe scurt, rolul bibliotecii tinde să fie acela de a îmblînzi tensiunea dintre cultura scrisă și cea digitală, țintind în mod ideal spre o identificare a instrumentelor de reconciliere a celor două lumi.
Ne scăldăm în apele unui ocean informațional, în care marginalul se confundă lesne cu esențialul, în care lipsa de structură și veridicitate a informației este adesea debusolantă, iar rolul bibliotecarului se preschimbă în acela de navigator. Cybrarian-ul va trebui să fie bibliotecar, cercetător, informatician, cu un singur obiectiv: a aduce utilizatorului beneficiile ambelor paradigme, eliminînd riscurile și capcanele idolatriei digitale.
Unul dintre cei mai prestigioși furnizori de servicii de bibliotecă la nivel mondial, fie că ne referim la cartea și jurnalele pe hîrtie sau la baze de date, ELSEVIER, creată în 1880, are ca slogan „Never underestimate the importance of a librarian“. Credem în reinventarea destinului social al acestei profesii.
Bibliotecile pot fi privite ca infrastructuri critice cultural-educaționale ale unei națiuni. Prin ele se selectează și se păstrează memoria trecutului, prin ele se oferă noilor generații accesul la prezent și tot prin ele se răspîndește inovația pentru viitor. Bibliotecile sînt insule de rezistență împotriva pierderii conștiinței de sine și pentru înțelegerea celuilalt, pentru construcția identității și, prin urmare, pentru consolidarea umanismului.
Mireille Rădoi este director general al Bibliotecii Centrale Universitare „Carol I“ din București.