Socluri prea înalte
„Să nu-ţi faci chip cioplit!”
(și atunci omul a trișat și a inventat oglinda)
După ce m-a născut, mama a căzut într-o adorație bolnăvicioasă față de mine. Am realizat destul de tîrziu că ruperea cordonului ombilical nu s-a produs decît în momentul în care am aruncat acel pumn de țărînă peste coșciugul ei, cu un deceniu în urmă, de un 8 Martie, tîrîndu-mă apoi prin cimitirul plin de noroi, evitînd să calc mormintele, precum un cal rănit care simțea freamătul morților sub copite.
Mă iubea atît de mult mama, că nu a știut niciodată să mi-o arate. Îmi construia socluri înalte, înalte de tot, astfel încît statuia mea se vedea din ce în ce mai mică și nu se ridica niciodată la așteptările ei. Iar eu am crescut fiindu-mi constant foame de tandrețe și frică de felul în care mă oglindeam în ochii mamei mele.
Fetița speriată și plină de lipituri din mine nu a recunoscut-o niciodată pe ființa întreagă din pupilele ei. Fetița speriată din mine încă adoarme îmbrățișîndu-se, încă e terifiată de eșec. Fetița speriată din mine încă e convinsă că doar iubirea îi poate confirma existența, că doar atunci cînd e iubită e văzută cu adevărat.
Singura dată cînd am fost la psiholog, m-a întrebat de ce mă pun pe mine pe ultimul loc în relație cu ceilalți. Și aceea a fost ultima ședință.
Evit în continuare să-mi răspund la întrebare. E un handicap pe care mi-l asum. Deși pe Dumnezeu l-am găsit cam rar și doar în locuri înalte, în biserici cocoțate pe munți, deasupra mării, se pare că sînt totuși o creștină bună.
Bărbații mei pot confirma că îmi iubesc aproapele mai mult ca pe mine însumi. Că în prezența dragostei îmi anulez existența, că Erosul devine mai puternic decît Agape, forma de iubire la care tind, cea care mi-ar aduce echilibrul dorit, de altfel și echilibrul unei femei care se dorește intelectuală. Însă la rîndul meu, urmînd exemplul matern, construiesc socluri înalte, foarte înalte, pentru monumentele iubiților mei.
Greșeala e mai veche decît timpul. La fel și riscul de a ne îneca în adorația propriei imagini – sau acest risc e cel puțin la fel de vechi precum Partenonul.
Selfie-urile, conturile de Instagram și așa-zișii influencer-i care promovează cultul personalității, cărțile goale de conținut despre self-anything, prezentatoarele de știri îmbrăcate ca pentru un show la circ, fotografiile retușate din revistele de modă, reclamele la cremele antirid și toată sufocanta „civilizație a spectacolului” nu par a fi altceva decît reflexii ale iubirii de sine.
Dar autoportretele lui Van Gogh? Nu, nu vă temeți, nu vom intra în tema „arta e subiectivă”. A fost doar o ușoară deraiere.
Ne întoarcem la iubirea de sine. La necesitatea ei. (?)
Dacă nu te iubești pe tine, nu te cunoști pe tine. Dacă nu te cunoști pe tine, cum poți cunoaște, cum poți iubi pe altcineva?
E o mantră în discuțiile dintre prieteni. E musai pe canapeaua psihologului. E o întrebare pe care toți oamenii cu inima defectă și-o adresează inevitabil.
Pe măsură ce înaintez în vîrstă, îmi dau seama că nu am o relație îngrozitoare cu mine, că îmi place propria-mi companie, că mă împac cu ridurile noi și cu forța gravitațională, deși evit în continuare să-mi cumpăr sutiene. E iubire de sine, de fapt?
Dar toate fotografiile pe care le postez pe rețelele sociale?
Devin ceea ce nu mi-am dorit niciodată să fiu: propriul meu idol?
Dar faptul că mi-e cel mai comod să scriu raportîndu-mă la mine, la experiențele personale, ascunzîndu-mă sub pretextul că așa evit impostura?
Aceasta nu este tot o formă de idolatrie?
Și, de fapt, cînd este dăunătoare idolatria?
Cînd narcisismul se reduce doar la sociopatie?
Care e limita?
Există o graniță invizibilă care pe unii îi atrage și pe unii îi ține la distanță?
Cînd iubirea de sine este o binecuvîntare?
Cînd idolii sînt buni?
Oare voi găsi vreodată răspunsurile de care am nevoie?
Îmi amintesc des de un moment din copilărie. Aveam în jur de trei ani și tata m-a pus pe gîtul calului nostru, Gică. Nu aveam șa. L-am apucat pe Gică de coamă și el a făcut cîțiva pași cu mine agățată de corpul lui, agățată de perfecțiunea întruchipată. Eram atît de fericită, că l-am îmbrățișat și mai tare și i-am pus palmele pe ochi. Atunci Gică s-a oprit și și-a scuturat ușor capul. Cred că tata s-a speriat mai mult decît mine. M-a dat jos de pe cal. Nu țin minte cu ce eram îmbrăcată. Nu țin minte cum mirosea afară. Sau ce anotimp era.
Am în nări doar mirosul animalului, iar dacă închid ochii încă simt pe piele pielea lui și senzația că tatăl meu, atunci cînd m-a urcat pe cal, a fost un zeu.
Pentru că, în acel moment, tatăl meu chiar a fost un zeu.
Poate e cea mai frumoasă amintire pe care o am cu el și, tot așa, odată cu trecerea timpului, estompează celelalte un milion de amintiri urîte.
Restul sînt întrebări și chipuri cioplite în formă de oglindă.
„Azi am să-ncrestez în grindă –
Jos din cui acum, oglindă!
Mama-i dusă-n sat! Cu dorul
Azi e singur puişorul,
Şi-am închis uşa la tindă
Cu zăvorul.”
(George Coșbuc – „La oglindă“)
Rozana Mihalache este poetă.