Societatea fricii
Ne-a fost, multora, îngrozitor de frică, înainte de 1989. Dacă nu am colaborat, într-o formă sau alta, am strălucit prin tăcere şi am cîştigat lupta cu Sistemul, prin neprezentare. Sau am făcut mici gesturi de frondă în cerc restrîns, eventual avînd grijă să ne asigurăm protecţia relaţiilor mai sus-puse. La autojustificări post festum nu ne-ntrece nimeni şi, de cele mai multe ori, chiar avem dreptate: regimul totalitar părea veşnic, delaţiunea era generalizată (deşi aveau şi delatorii fricile lor!), trebuia să supravieţuim în nişă, să păstrăm siguranţa familiei, să ne apărăm minimul confort personal şi oportunităţile profesionale, mai ales dacă aveam probleme la dosar, rude în străinătate ori călcam strîmb. În funcţie de vîrstă, întîlnim şi justificări retrospective de genul: păcat că eram prea mici, dacă eram maturi, dădeam cu ei de pămînt! Şi încă: da, ne-a fost frică, dar din cauza ticăloşilor ălora de activişti şi securişti (vorba comentatorilor noştri de fotbal: „Am fi cîştigat meciul, dacă ne lăsau adversarii să ne facem jocul“). Ne e frică şi azi să recunoaştem, individual, că am fost, cei mai mulţi dintre noi, nişte fricoşi acomodanţi, trăind în cercul nostru strîmt: c-eş‘ copil, nu dă bine la imagine, unde mai pui că, spre deosebire de „alţii“, mai fricoşi sau mai ticăloşi, noi tot am mai făcut cîte ceva! Ca de obicei, întotdeauna Ei au fost de vină, în timp ce Noi n-am avut ce face. Sigur că frica economică era şi ea prezentă pe atunci, şi încă din plin: frica de penuria crescîndă, de raţionalizări şi demolări, de faptul că „ăştia“ nu mai bagă nimic la Alimentara, de cîte şi mai cîte alte stihii pe care, ca bieţi oameni sub vremi, nu le puteam controla. Iar ceea ce ne consola, cît de cît, era, printre altele, strămoşeasca, fatalist-orientala zicală „Doamne fereşte de mai rău!“.
Dar azi? Azi, frica politică (deşi, după unii autori, nu a dispărut de tot) a lăsat locul, masiv, fricii economice şi sociale, pe care efectele crizei au amplificat-o apocaliptic. Mult mai intensă decît frica de ce se ţi întîmplă în mod efectiv este însă frica de ceea ce ţi s-ar putea întîmpla: frica de a-ţi pierde slujba sau frica de a nu rămîne muritor de foame, frica de a nu-ţi mai putea plăti ratele, frica de a nu rămîne pe margine, de a nu-ţi fi afectată imaginea... Într-o lume în care dictonul homo homini lupus se află mereu la ordinea zilei, mascat uneori sub deviza lui laissez faire (în asociere tacită cu laissez passer…), individul se simte vulnerabil, abandonat, prin urmare – tentat să caute protecţia găştilor sau coteriilor de tot felul şi să-şi reprime tentaţia de a ieşi din rînd, spre a putea supravieţui cît de cît confortabil. Inclusiv nonconformismul tinde să devină, în felul acesta, un conformism cu semn schimbat. Totalitar sau nu, paternalist sau indiferent, la noi Statul e privit de cetăţenii săi ca un duşman care nu le garantează ori apără drepturile, ci, dimpotrivă, încearcă să-i aservească, să-i abuzeze, să-i fraierească sau să-i jecmănească. În definitiv, nu-i aşa, justiţia e la cheremul „lor“, instituţiile publice sînt controlate de „ai lor“, iar oamenii nu au chef, nu ştiu, nu vor sau nu pot, din diverse raţiuni, să-şi apere drepturile individuale şi colective. Individualismul rămîne astfel, fatalmente, blocat în stadiul primar al egoismului, iar solidaritatea socială şi spiritul comunitar sînt substituite de prea multe ori (ca să nu spun de cele mai multe ori) prin solidarităţi interesate şi prin diverse forme de clientelism, totul sub semnul lui „fiecare se descurcă aşa cum ştie“. Adică prin oportunism, prin fugă (inclusiv în străinătate), prin dezimplicare cinică sau prin acceptarea pasivă a situaţiei pe care nu ai cum s-o influenţezi: „Doamne fereşte de mai rău“...
Frica este, prin excelenţă, defensivă şi, într-un sens rudimentar, conservatoare. Cît de bine este ea înrădăcinată în mentalul colectiv se poate vedea inclusiv din jocul echipelor noastre de fotbal, atunci cînd ies în lume: dacă se întîmplă să dea un gol, nu continuă să atace pentru a mai înscrie unul şi încă unul, ci se retrag speriate în apărare, încercînd disperat să conserve rezultatul, pasînd înapoi sau trimiţînd mingea în tribune. În asemenea condiţii, poţi spera cel mult la „mica ciupeală“, în nici un caz la performanţă.
Concluzia nu se arată a fi deloc roz: atomizată şi enclavizată în fond, cu, aşa-zicînd, răspundere limitată, societatea comunistă sau postcomunistă autohtonă a avut şi încă mai are drept liant fundamental frica – fie ea politică sau economico-administrativă. În orice caz: frica indivizilor aflaţi la cheremul autorităţii publice şi al arbitrariului instituţional. Iar această frică difuză este una prin excelenţă generatoare de iresponsabilitate publică şi anomie, comportamentul celor marcaţi de ea manifestîndu-se, pe de o parte, prin fentarea sistematică a regulilor scrise şi, pe de altă parte, prin aservirea timorată faţă de cele nescrise, „naturale“. Las la o parte faptul că neputinţa, pe care experienţa prelungită a fricii o generează, se converteşte, inevitabil, în resentiment, suspiciune şi agresivitate mocnită „la nivel individual şi colectiv“.
Evident, frica păzeşte bostănăria, iar bătrînul Freud ne învaţă că însăşi civilizaţia umană se întemeiază pe „cenzura“ exercitată de Supraeu şi pe primatul principiului realităţii asupra celui al plăcerii. Problema e de cine/ce ne e frică: de Dumnezeu, de legi, de stat, de semenii noştri etc. Şi, mai ales, ce avantaje avem, ca indivizi şi ca societate, de pe urma acestor frici care ne condiţionează reflexele. În România recentă, s-ar zice că „şmecherii“, cei care ştiu să apese butoanele potrivite, cîştigă destul de bine de pe urma fricilor dominante. „Fraierii“, cei care nu ştiu să se descurce, mai pot să rabde. Doamne fereşte de mai rău…
Paul Cernat este critic şi istoric literar.