Societatea civilă cu delegaţie

9 decembrie 2007   Tema săptămînii

Mă nimerisem deunăzi într-o emisiune televizată cu nişte lideri sindicali, cînd unul dintre ei, mi se pare că de la producătorii agricoli, a zvîrlit la un moment dat un reproş societăţii civile: că nu face mai mult pentru combaterea corupţiei şi ineficienţei Guvernului în România. Era vorba de banul public şi de celebra - şi, tehnic vorbind, greşita - observaţie că "dacă s-ar fura mai puţin, ar rămîne mai multe fonduri pentru subvenţiile ţăranilor şi lefurile membrilor de sindicat". Ceea ce e oricum un pic unfair, pentru că tocmai pe tema anti-corupţie şi-au pus destui oameni pielea la bătaie în ultima vreme, dar, în fine, nu despre asta e vorba acum. Ce voiam să subliniez aici este felul de a gîndi al domnului respectiv, care e unul foarte răspîndit. Pentru majoritatea românilor, societatea civilă este o listă de persoane şi organizaţii, special selectate şi uşor sărite de pe fix, a căror sarcină patriotică este să se bată cu politicienii şi alţi ticăloşi, în interesul general. Această activitate este privită ca o slujbă cu normă întreagă, prestată în baza unei calificări dobîndite prin specializare şi recunoscută oficial, precum celelalte profesii. Spre deosebire însă de acestea, aici este de preferat să se lucreze fără leafă: asimilaţi fiind cu cetele îngereşti, activiştii civici trebuie să se ridice deasupra preocupărilor materiale, spre deosebire de noi, "oamenii de rînd", care avem voie să fim crîncen de materialişti. Cu alte cuvinte, societatea civilă ar fi un fel de pandant certăreţ al Guvernului, oficializat cu ştampilă ca să funcţioneze ca o contrapondere la acesta, iar pomeniţii oameni de rînd au prin urmare voie să o mai tragă din cînd din cînd de urechi, la un spriţ (ca şi pe Guvern), cînd nu-şi face treaba bine. Pentru majoritatea românilor, societatea civilă este o listă de persoane şi organizaţii, special selectate şi uşor sărite de pe fix, a căror sarcină patriotică este să se bată cu politicienii şi alţi ticăloşi, în interesul general. Cred că e clar unde bat: acest mod de a gîndi, bazat pe ideea că vigilenţa civică se poate delega unor experţi, aşa cum delegi actul guvernării, este profund eronat. Trădează o mentalitate idealizant-feudală, cu societatea împărţită între cei mulţi, săraci cu duhul (dar nu lipsiţi de oarece şmecherie) şi fără răspundere pentru soarta proprie, care pot să stea şi să-şi roadă liniştiţi covrigul, că oricum vor moşteni împărăţia cerurilor, şi cei puţini aleşi de soartă, care au o datorie morală faţă de primii. Sau, altminteri, îmi aduce aminte de Imperiul Ţarist, în care, cînd cineva termina studiile, existau două posibilităţi: ori îmbrăca uniforma şi devenea funcţionar de stat; ori nu reuşea să facă asta şi atunci rămînea "intelectual". De unde şi întrebarea, complet deplasată astăzi, dar care continuă să frămînte pe mulţi: care să fie rolul intelectualului în comunitate etc.? Vestea proastă pe care vreau s-o dau domnului de la sindicate este că civismul, spre deosebire de actul guvernării, nu se poate delega. El trebuie săvîrşit cu mîna proprie, după puteri, pentru că aici nu există oameni de rînd şi elite luminate. Societatea civilă sîntem noi toţi la un loc, în orele libere de după serviciu, cînd ne asociem ca să facem ceva în interes general sau ca să promovăm o idee în care credem. Cu cît e mai mare proporţia celor care practică acest hobby straniu şi modern, cu atît mai puternică este societatea civilă într-o ţară. Iar termenul-cheie aici este interesul general, prin opoziţie cu buzunarul propriu: societate civilă este cînd ies să demonstrez pentru reducerea poluării sau mă asociez ca să ajut săracii, nu cînd vin cu fanfara şi deşert bălegar în faţa Ministerului Agriculturii ca să-mi dea mie personal ministrul mai mulţi bani de la buget. Există două dificultăţi majore cu care se confruntă azi ideea de societate civilă în România. Prima, care vine din trecut, ţine de inerţia medievală a unui număr prea mare dintre tîrgoveţii noştri, care nu mai sînt chiar aşa săraci cum erau odată (sau se pretindeau a fi), dar care preferă să se refugieze în spatele statutului confortabil de "om de rînd". Nu spun că de mîine ar trebui să ne apuce pe toţi frenezia civică, pentru că asta nu se întîmplă nici măcar în hiperactivista Americă. Dar măcar să înţelegem faptul că vom avea exact atîta civism cît sîntem dispuşi să generăm, fiecare dintre noi, la firul ierbii. Dacă cei cu resurse se îngrijesc doar de burta proprie, aşteptînd ca de binele general să se ocupe o mînă de idealişti, n-o să ajungem prea departe. A doua provocare vine din faţă, din viitorul imediat. Dacă ne orientăm după ce se vede deja cu ochiul liber în ţările vecine aflate cu un pas înaintea noastră (Cehia, Slovacia, Ungaria), chiar societatea asta civilă, firavă cum a fost ea pînă acum, se va împuţina şi mai tare în anii ce vin. Intrarea în UE, creşterea economică şi mobilitatea profesională crescută pe continent au creat oportunităţi foarte atractive pentru cei care s-au săturat să tot fie ciocăniţi la cap că "datoria voastră este să..." de către oameni care nu mişcă un deget în afara propriei bătături, sau să fie tăvăliţi prin noroi de politicieni veroşi şi suspectaţi că iau milioane de dolari de la George Soros (care, de altfel, şi-a redus mult asistenţa în regiune de cîţiva ani). Banii grei se vor cîştiga în următorii şapte ani de cei care sînt mai puţin guralivi în public, sînt obedienţi cu autorităţile şi ştiu să vorbească limba de lemn a consultanţei bruxelleze. Dacă te uiţi cît de tare s-au rărit rîndurile ong-iştilor în Europa Centrală faţă de anii ’90, îţi dai seama cît de atractiv este planul B. Paradoxal, îmburghezirea naturală şi paşnică a societăţii civile ameninţă să realizeze ceea ce regimurile autoritare n-au reuşit prin represiune: cooptarea şi domesticirea societăţii civile.

Mai multe